LIMBA LATINĂ S-A FORMAT DIN LIMBA ROMÂNĂ ŞI NU INVERS
„În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în IBERIA şi din nordul Africii, până dincolo de Scandinavia [...] <<Ţara imensă a Dacilor>>.”
Dionisie Periegetul, 138 d.Hr.
DACIA
Traco-geto-dacii ajunseseră la un monoteism plecând de la experienţa naturii. Ei nu s-au închinat făpturii, dar au folosit-o pentru a-şi exprima sentimentele lor religioase.Se poate da ca exemplu trimiterea „dincolo” la Zamolxe prin jertfă, prin săgetare şi suliţă a celui mai viteaz dintre tinei, pentru cunoaşterea voii „Celui luminat.”
Aruncarea suliţelor spre norii care trimit „săgeţi” prin fulgere şi trăsnete, constituie o dovadă că strămoşii noştrii nu se închinau la făptură şi fenomenele sale repetate, ci se opuneau acestora, aşa cum Iacob s-a luptat cu Domnul. (Facerea XXXIII, 24-31).
Dragonul la traco-geto-daci, a cărui imagine abia în zilele noastre este clară datorită descoperirii chipului acestuia pe diferite obiecte şi vase, era un obiect de cinstire, un simbol al salvării, un steag al biruinţei, o nădejde a unităţii, un drapel al dreptăţii.
Strămoşii noştrii strânşi în jurul steagului au înfruntat pe Darius (sec. VI î.Hr.), pe Alexandru Macedon (sec. IV î.Hr.) şi mai ales pe romani (sec. I şi II d.Hr.).
Stîndardul acesta a fost doborât în Sarmizegetuza lui Decebal în decembrie-ianuarie 105-106 şi a fost dus la Roma, împreună cu cel mai preţios trofeu al lui Traian, capul regelui Decebal.
Nu ştim care va fi fost influenţa acestui stîndard asupra supuşilor lui Burebista şi decebal, dar cunoastem că el era stropit cu apă sfântă din căldăruşa vie de către Marele preot Deceneu, în timpul lui Burebista sau Vezina, în vremea lui Decebal.
Stîndardul salvator sau bradul nemuririi, este un semn peste milenii al cinstirii lui.
După unii cercetători, acest sindard a fost prelucrat din generaţie în generaţie şi adaptat condiţiilor bune sau vitrege, de viaţă ale locuitorilor acestor sfinte ţinuturi de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, ajungând cu timpul, Sfîntul tricolor.
Până în zilele noastre, la cununie, bradul împodobit constituie dreptatea, izbăvirea şi pavăza noii familii.
= Creştinarea Daco-Românilor =
Tracii în general şi Dacii în special au fost creştinaţi de Apostolul Andrei şi de Apostolul neamurilor Pavel.
Tesalonicul era reşedinţă a Imperiului Dac.
A fost vorba de un creştinism într-o formă cvasipopulară.
Mai târziu, datorită creştinismului pur (după anul 325), incineraţia gnostică, a fost înlocuită cu înmormântarea propriu-zisă, în timp ce calculele astronomice în legătură cu sărbătorile mari, au fost preluate de la Daci, de Biserica creştină (calculul pascal, etc.).
De asemenea PLIROMA a devenit mult râvnita Împărăţie a cerurilor, aşa încât martirii creştini primeau cu seninătate moartea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor.
Creştinismul ca doctrină populară se încheie cu primul sinod ecumenic de la Niceea – anul 325.
După această dată, cei 318 părinţi pun bazele creştinismului autentic. Se înlătură formele populare, individuale şi se preconizează doctrina pe parcursul sinoadelor ecumenice.
Tot acum, Constantin şi Elena dau Râmului, Apusul. Cităm din Cronica Universală: „Constantin dărui pe părintele lui papa Silvestru, cu cetatea Râmului”.
Deci Roma a fost dată din punct de vedere religios, cristianic, lui papa, de către Împăraţii Elena şi fiul său Constantin, care erau daci.
= NICEEA, CONSTANTINOPOL, EFES (Cartagina, Constantinopol, etc.)=
Contribuţia celor trei mari dascăli ai lumii:Vasile cel Mare, Grigorie şi Ioan, formulează din doctrina scrisă, adevărata doctrină cristianică, iar de Roma italică, nici nu este vorba.
Percepţia Împărăţiei Cerurilor de către daci este rezumată de către cercetătorul istoric NESTOR VORNICESCU structurând acest aspect în cele ce urmează:
Cronologic consemnăm pătimirea pe pământul stră-român a sfinţilor mucenici PASINCRATE şi VALENTINIAN martirizaţi la DUROSTORUM în sec. III.
Martirizarea ostaşului IULIU VETERANUL, în acelaşi timp şi în aceeaşi cetate, unde au pătimit şi sfinţii NICANDRU şi MARCIAN (+298) şi sf. ISIHIC.
În anul 304 este înregistrată pătimirea preotului daco-român MONTANUS şi a soţiei sale MAXIMA, la SINGIDUM.
Ei au mers la moarte, ca şi urmaşi ai lui Zamolxis, pentru a moşteni „PLIROMA” cu deosebirea că ei erau deja încreştinaţi în credinţa ortodoxă-care apare odată cu creştinismul pur – după anul 325.
Geto-dacii de rit Zamolxian dădeau buzna să intre în Pliroma.
Tot în acea perioadă a păstorit şi a pătimit la SIRMIUM, Sf. episcop IRIMEU, iar în AXIOPOLIS (Cernavodă – de astăzi) a pătimit sf. DASIUS.
Interesante sunt pătimirile sfinţilor EPICTET care se crede că a fost ieromonah şi ASTION monahul, pe la anul 209 în cetatea HALMARIS, aproape de braţul Deltei Dunării „Sfântul Gheorghe” şi nu departe de satul DUNĂVĂŢUL DE JOS.
Un vechi episcop era la RECIDIVA.
Este vorba de episcopul Ştefan, ce apare în anul 328.Luminoasă şi pilduitoare este viaţa sf. BRETANION, episcopul TOMISULUI, în a doua jumătate a sec. IV ca şi viaţa sfântului TEOTIM, episcopul TOMISULUI (cca. 390-407). Episcopia Timisului a fost ridicată la rang de mitropolie de împăratul XTANASIE I (491-518) şi avea sub jurisdicţie 14 episcopii.
În stânga Dunării, în părţile Buzăului de astăzi a pătimit şi a suferit moarte martirică, în anul 372 Sf. Sava, numit şi Gotul.
De asemenea în sec. IV au fost martirizaţi sfinţii de la Niculiţei: ZOTICOS, ATTHALOS, KAMASIS şi FILIPPOS; la DUROSTORUM a suferit martiriul şi sf. Emilian, iar la SINGIDUNUM, DONAT diaconul.
La SIRMIUM au pătimit moarte mucenicească patru meşteri creştini (pietrari), sfinţii CLAUDIU, CASTOR, SEMPRONIAN şi NICOSTRAT.
Două înscripţii stereotipe: „Ego Zenovis votum possuii ”, una descoperită la BIERTAN şi alta la MOIGRAD – au condus la ipoteza că ZENOVIUS este primul episcop român cunoscut în Daco-România anterior celui atestat documentar deja, NICETA (sec. V).
Ceea ce ne interesează însă este faptul că şi în Transilvania, parte integrantă a Daciei, în sec. IV – era populaţie autohtonă.
Atributul de daimon, ce apare la Zamolxis, nu este decât un concept gnostic.
Gnosticii, îmbrăţişând creştinismul, s-au perpetuat multă vreme după anul 325.
Aşa mozaicul unei biserici descoperit în 1957, la QASR EL LEBIS (de la vechea OLBIA) o mică comună din PENTAPOLIS – sediul unei Episcopii, ne face să credeam că este vorba de o biserică gnostico-creştină, în sec. VI.
= Episcopiile Daco-României =
Episcopia Daciei, cu sediul la RECIDIVA (RECICA-ROMUIA, judeţul ROMANAŢI) - ..... „ din Arhiepiscopia IUSTINIANA PRIMA şi din prefectura ILIRICULUI făceau parte Dacia Mediterania şi Dacia Ripensis, Moesia Secunda, parte a Panoniei Secundare în care se afla cetatea BACIANA.
Până acum s-a vorbit de <<Episcopia Daciei>> fără un scaun şi nelocalizată, nici vorbă de locaş de cult. După al doilea război mondial – în urma săpăturilor arheologice la cetatea SUCIDAVA s-a descoperit importanta bazilică creştină unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Daciei.
Zicem arhiepiscopul, fiindcă la anul 328 se găsea la ROMULA-MALVA, un episcop, Ştefan, probabil sufrogan SUCIDAVEI [….]. Săpăturile au scos la iveală vechea catedrală a Sucidavei.
Prof. D. Tudor a identificat “cetatea SUCIDAVA cu RECIDIVA […] unde a fost centrul bisericesc bizantin de seamă”.
Petre David afrimă că pe teritoriul Daciei “au existat mai multe episcopii în provincii fiecare având un conducător - horepiscopul”.
Tot el spune în 1978 că Episcopia Daciei, avea sediul la APULUM şi aparţinea de BIZANŢ.
= Legăturile Daco-Române cu Constantinopolul=
După desfiinţarea Imperiului Roman cu capitala la Roma italică, în anul 305, Daco-România Nord-Dunăreană nu a mai avut nici o legătură administrativă cu Roma italică.Vechile legături politico-religioase cu Tesalonicul şi cu Corintul au avut ca centru Constantinopolul, după cea de-a treia decadă a sec. IV. De altfel, creştinismul era în ilegalitate.
= Arhivele secrete şi biblioteca Vaticanului =
Luigi Poggio, cardinal, director al Arhivelor secrete ale Vaticanului şi al Bibliotecii Vaticanului, a declarat că iniţiatorul acestor instituţii a fost papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216).
După ce Cruciada a IV-a cu Baldovin de Flandra, a cucerit Constantinopolul, a ştrangulat ortodoxia creştină şi „cei mari ai Franţei şi Italiei” au distrus „răpind episcopilor latinilor toate lucrurile cele sfinte ale Bisericilor” ortodoxe.
În Veneţia, în P-ţa Sf. Marco, lângă biserică „renumiţii patru cai antici” au fost aduşi în 1204, ca pradă din Constantinopol.
Biblioteca Sf. Marco are 350.000 de volume şi 10.000 manuscrise.
Arsenalul cel mai mare din lume, având înaintea sa patru lei de marmură, antici (au fost aduşi în 1687 din Grecia).
La anul 1231 – pe durata a 3 zile şi 3 nopţi arhiva şi biblioteca cea mare a Constantinopolului au fost cărate.
O parte a mers la arhivele secrete ale Vaticanului.
De aceea noi, care ţineam de Constantinopol, nu avem documente, în ceea ce priveşte trecutul nostru multimilenar daco-istoric.
De abia după anii 1330, când a avut loc lupta de la Posada, când Basarab Voievod a învins iremediabil Armatele Apusului papal, avem şi noi documente istorice.
Este ceea ce, cei mai mulţi dintre istorici nu ştiu: ... Roma Veche a fost în Moldova actuală în vechea vatră a oraşului Roman, cu mii de ani înainte de fondarea Romei italice, - prin urmare limba românească e mama limbii celei latineşti şi nu invers.
Şi Zona Aradului este presărată de mărturii ale spiritualităţii strămoşeşti[1]. Vechea cetate dacică Ziridava, amintită de istoricul antic Ptolemeu în Geografia sa, făcea parte din împărăţia lui Burebista (+44 î.Hr.) şi apoi din cea a lui Decebal (+106 d.Hr.).
Cetăţile dacice din zona Orăştie au fost incluse din 1992 în programul UNESCO[2].
S-au alocat fonduri de la guvern pentru aceste cetăţi. Programul se derulează în perioada 2012-2015 şi va cuprinde mai multe etape.
Când împăratul Traian a pornit să cucerească Dacia, vărul său Licius[3], l-a atenţionat că va avea de luptat cu „fii ai cerurilor”, atât de pregătiţi erau strămoşii daci – privind încreştinarea.
dipl. ing. Lucian-Ovidiu Pop,
Arad
Membru al „Dacia Revival
Internaţional Society” – New York, U.S.A.
text prelucrat şi adaptat din lucrarea „Dacii de-a lungul mileniilor” – Editura Orfeu, 2000, autor Preot cercetător istoric Dumitru Bălaşa (pp. 147-166; 169-172; 199-202; 260-262 şi 267-271).
