Scrisoare deschisă - omagiu aniversar Părintelui Mitropolit Nicolae Corneanu

Un gând de recunoştinţă şi preţuire la ceas aniversar şi omagial – Înaltpreasfinţia Sa Dr. Nicolae Corneanu la împlinirea a nouăzeci de ani de viaţă pământească, slujitoare şi pilduitoare...

Motto: „Să avem mare nădejde în bunătatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în ajutorul Său, că de aceea a venit Mântuitorul la noi, ca să ne pregătească prin Învierea Sa marea noastră trecere. Nici unul să nu ne mai temem de moartea fizică, pentru că ne-a izbăvit pe noi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Toţi să îndrăznim, nici unul să nu descurajăm, ca să intrăm la ospăţul Domnului nostru, luând aminte că „nici unul mustrat de cugetul său mai înainte de a se spovedi să nu cuteze cu nebăgare de seamă să se atingă de acest foc mistuitor“, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său din Joia Mare.

Cu acest îndemn de încurajare şi de nădejde în Iisus Hristos Cel înviat, precum şi cu nădejdea în darurile Bisericii lăsate nouă prin Sfintele Taine, Vă doresc din inimă învierea Dumneavoastră a tuturor din moartea sufletească, învierea neamului nostru şi învierea sufletească a întregii omeniri, ca să se risipească dintre noi, precum se risipeşte fumul, orice vrajbă, orice ură, orice dezbinare, orice răzbunare, spre binele nostru vremelnic şi veşnic şi spre lauda Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, Amin!...” (Mitropolit Nicolae Corneanu).

Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae,

            Ziua de 21 noiembrie a fiecărui an ne duce cu gândul la ziua de naştere a înaltpreasfinţiei voastre, moment şi eveniment care în acest an este mai special sau mai deosebit deoarece aţi ajuns la o frumoasă vârstă, rotundă – cea de 90 de ani de viaţă pământească, slujitoare şi pilduitoare!... Prilej pentru a vă transmite, în numele familiei mele şi al meu personal, urările noastre de multă sănătate, de multă putere de muncă în continuare, de mult succes, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, toate încununate cu un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!...”

            Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Înaltpreasfinţia Voastră acum, la împlinirea a nouăzeci de ani de viaţă şi a peste cincizeci de ani de slujire apologetică, arhierească şi mitropolitană, jertfelnică  şi mărturisitoare, cu timp şi fără timp, în spiritul bunei noastre înţelepciuni şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a Poporului nostru Românesc, din partea de Vest a Ţării!...

            Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru, mai ales pentru unul ca mine care vă cunosc de, relativ, puţină vreme adică de numai douăzeci şi doi de ani, în condiţiile în care sunteţi slujitorul şi arhipăstorul duhovnicesc, a preoţilor şi credincioşilor ce vieţuiesc în cuprinsul teritorial canonic al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Mitropoliei Banatului, de peste cincizeci de ani (de peste o jumătate de veac), fiind, în momentul de faţă, decanul de vârstă (şi în privinţa vârstei şi în cea a vechimii în funcţie) în rândul Mitropoliţilor Bisericii Ortodoxe Române!...

            În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea înaltpreasfinţiei voastre se conturează şi se identifică prin câteva trăsături şi calităţi distincte şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul dumneavoastră de a fi, unul foarte calm, blând şi aşezat, şi, totodată, foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea, fermitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o aveţi spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cere;  prin cultura teologică, duhovnicească şi nu numai cu care sunteţi înzestraţi datorită muncii şi tenacităţii Înaltpreasfinţiei Voastre – deoarece sunteţi un erudit, un cult şi un autodidact înnăscut, precum şi foarte consecvent cu dumneavoastră de-a lungul întregii vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin  spiritul de disciplină şi bună rânduială, în primul rând cu propria dumneavoastră persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte accesibil şi înţelept, coerent (dar) şi consistent, în diferite împrejurări ori cu diferite prilejuri sau ocazii!... De asemenea, mai aveţi şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie, modestie şi nobleţe spirituală, interioară, ieşite din comun, care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc sau lăuntric, precum şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre româneşti şi ortodoxe!...

            Aţi ajuns la o vârstă şi la o maturitate sau experienţă la care, probabil, vă gândiţi mai mult la ce a fost în urmă, făcându-vă tot felul de bilanţuri deşi, eu personal vă sugerez să nu renunţaţi, nici de aici înainte, la aspectele, diverse şi variate ale activităţii dumneavoastră, care este foarte folositoare multor oameni – slujitori ai altarelor sau credincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare!...

            Cugetând la activitatea şi la personalitatea Înaltpreasfinţiei Voastre, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care v-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Marele Arhiereu, pe care Înaltpreasfinţia Voastră l-aţi cinstit şi l-aţi slujit întotdeauna cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!...

            M-aş bucura să ştiu, Înaltpreasfinţia Voastră, că atât contemporanii cât şi posteritatea vă vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce aţi făcut, pentru ceea ce sunteţi şi însemnaţi în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele dumneavoastră va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-aţi făcut atâtor oameni şi care fapte, fiţi sigur, că sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aveţi parte!...

            Aşadar, fiţi încredinţat, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să vă dăruiască multă linişte şi pace în suflet, multă bucurie sufletească şi să vă răsplătească pentru faptul că i-aţi făcut pe ei sau pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-aţi hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-aţi instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun; apoi aţi târnosit şi binecuvântat  atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri - marcate de prezenţa şi activitatea înaltpreasfinţiei voastre atât de prodigioasă şi care s-a desfăşurat, şi încă se desfăşoară, pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-vă, încă odată să ne trăiţi întru mulţi, folositori şi roditori ani!... 

            În altă ordine de idei, vom afirma şi reţine faptul, referindu-ne la câteva date biografice ale Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, că, Duhul Domnului a împărţit păstorilor sufleteşti ai neamului nostru românesc diferite daruri duhovniceşti. Unii au fost buni şi renumiţi Părinţi Spirituali, îndreptând pe cei greşiţi, alţii au suferit pentru turma lor greutăţile vremurilor şi nu au părăsit-o la necaz. Unii au fost tari în credinţă, alţii au fost pildă de smerenie. Unii au luminat prin ştiinţa lor, iar alţii prin dreaptă cârmuire. Dragostea de carte şi credinţă l-a chemat devreme pe Înaltpreasfinţia Sa Dr. Nicolae Corneanu - Mitropolitul Banatului. Căci, este binecunoscut ataşamentul şi devotamentul dedicat şi închinat slujirii lui Dumnezeu, prin renunţarea la bucuriile personale, exemplar reprezentat de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae, cu atât mai mult cu cât este socotit şi recunoscut sau acreditat ca cel mai longeviv Arhiereu şi Ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, contemporane, fiind de cincizeci şi unu de ani în această funcţie, slujire şi demnitate. Foarte iubit de credincioşi, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae continuă să uimească prin puterea cu care îndură nevoinţele trupului, seninătatea chipului, a glasului ce păstrează aceleaşi inflexiuni şi peste care timpul nu s-a îndurat să lase urme, precum şi nealterata sa încredere în puterea lui Dumnezeu pe care o insuflă acelora care i se adresează. Cuvintele sale blânde dar pline de conţinut, mesaj şi miez par un îndemn spre a merge mai departe, înfruntând vicisitudinile acestor vremuri tulburi, când oamenii se simt oarecum dezrădăcinaţi. Şi-a înţeles misiunea de la bun început, ştia că a urma acest drum al credinţei înseamnă a fi frământat, a-ţi pune întrebări, a învăţa mereu, a o lua iar şi iar de la capăt…

Înaltpreasfinţia Sa Nicolae Corneanu - Mitropolitul Banatului, s-a născut la data de 21 noiembrie anul 1923 la Caransebeş, judeţul Caraş-Severin, într-o familie de preoţi. Tatăl său era Preot la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Caransebeş, iar unchiul a fost Secretarul Episcopului Miron Cristea. Pentru că tatăl său a murit de tânăr, copilăria Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae a fost marcată de dragostea pentru cele sfinte pe care mama sa i-a insuflat-o. Între anii 1934 - 1942 a urmat Şcoala elementară şi Liceul în oraşul Caransebeş, alegând să urmeze la Bucureşti cursurile Facultăţii de Teologie. Încă din anul I publică articole pe teme patristice. La Crăciunul anului 1943 este hirotonit Diacon celibatar de către Episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului, în Biserica Parohiei Obreja, judeţul Caraş-Severin. Licenţiat în Teologie, după absolvirea facultăţii îşi concentrează eforturile în vederea pregătirii tezei sale de doctorat, iar la 30 iunie 1949 îşi va susţine teza cu titlul: “Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creştin pe Valea Nilului” sub coordonarea regretatului Părinte Profesor de Patrologie şi literatură Patristică Ioan G. Coman.

Revenind pe plaiurile natale, este numit Profesor suplinitor la Academia Teologică din Caransebeş şi după desfiinţarea istoricei Episcopii de aici merge la Timişoara, unde este numit în anul 1949 Secretar, apoi Referent principal la Centrul Eparhial,  iar între anii 1952 - 1956 ocupă funcţia de Consilier Cultural al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. Din anul 1956 reia activitatea în învăţământul teologic ca profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, unde predă greaca şi franceza până la 1 martie 1959 când devine Conferenţiar Universitar la Catedra de Îndrumări Misionare a Institutului Teologic de grad Universitar din Sibiu, predând Teologia simbolică şi Limba greacă. Dascăl de elită, cu o temeinică pregătire, dublată de un larg orizont de cultură generală, profil de enciclopedist, a format generaţii întregi, toţi cei care i-au audiat cursurile având mereu în minte şi în inimă chipul profesorului de vocaţie. Prelegerile sale atrăgeau îndeosebi prin claritate şi eleganţă în ceea ce priveşte stilul şi maniera de prezentare. Ţinuta sa sobră şi dragostea faţă de studenţi au lăsat urme de neşters în sufletele acestora. 

În anul 1960 este hirotonit Preot de către viitorul şi de pie memorie Patriarh Teoctist  Arăpașu, pe atunci Episcop Vicar Patriarhal, iar la 15 decembrie este ales Episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului. Se călugăreşte la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, la data de 12 ianuarie anul 1961, păstrând numele de Nicolae. Este hirotonit Arhiereu în Biserica “Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti la 15 ianuarie 1961, de către Patriarhul Justinian Marina, împreună cu alţi doi ierarhi, instalarea în funcţia de Episcop al Aradului având loc la 22 ianuarie acelaşi an, în Catedrala Episcopală din municipiul Arad.

La 17 februarie 1962, acelaşi Colegiu Electoral al Patriarhiei Române, îl alege în scaunul vacant de Arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi Mitropolit al Banatului. A fost instalat la 4 martie 1962 în Catedrala Mitropolitană din municipiul Timişoara, de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina şi alţi membri ai Sfântului Sinod. În anii `80 a colaborat cu Institutul Ecumenic ”Pro Oriente” din Viena - Austria susţinând mai multe prelegeri şi comunicări. Între anii 1978 - 1981 a activat ca Membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi, de asemenea, Delegatul Patriarhiei Române la instalarea Papilor Ioan Paul I şi Ioan Paul al II - lea.

A răspuns o vreme de comunităţile ortodoxe române de peste hotare. Ca ierarh s-a îngrijit de problemele administrative şi gospodăreşti din eparhie, având numeroase iniţiative printre care sprijinirea ridicării şi pictării a zeci de noi lăcaşuri de cult, restaurarea unor monumente istorico - bisericeşti din eparhie, sprijinirea mănăstirilor şi înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Timişoara. Urmare neobositelor preocupări cărturăreşti, Înaltpreasfinţia Sa este ales, în anul 1992, Membru de Onoare al Academiei Române şi Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este “Cetăţean de Onoare” al oraşelor Timişoara, Lugoj şi Caransebeş.

În anul 1997 i s-a înmânat Premiul Grupului pentru Dialog Social “Pentru întreaga viaţă închinată adevărului, dreptăţii şi libertăţii”. În anul 2000 i s-a conferit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Mare Cruce conferit de Preşedinţia României. În anul 2008 a primit din partea Majestăţii Sale Regele Mihai I Ordinul ”Crucea Casei Regale a României”, de asemenea între anii 1975 - 2012 a fost Membru în Asociaţia Internaţională de Studii Patristice.

„Porunca cea mai mare pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos este să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Atunci, dacă ai îndatorirea să-ţi ajuţi semenul, Biserica nu poate lipsi din această relaţie, are menirea s-o pună în practică, în viaţa de fiecare zi”, spune, la un moment dat, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae Corneanu, a cărui viaţă, biografie, carieră şi carte de vizită, impresionante, ne face să ne gândim că viaţa şi activitatea Înaltpreasfinţiei Sale cu siguranţă necesită o lucrare, o monografie cuprinzătoare, complexă şi completă, spre folosul duhovnicesc al credincioşilor  şi ca exemplu, pildă şi reper pentru vremurile care vor veni.

Acum, în încheierea acestui modest material omagial şi aniversar, vă doresc, încă odată, un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani”, adresându-vă totodată, calde şi sincere mulţumiri pentru tot!...

Bucureşti – 21.11.2013

Cu aleasă  preţuire şi deosebită consideraţie,

Dr .Stelian Gomboş – Consilier

la Secretariatul de Stat pentru Cultedin cadrul Guvernului României

Înaltpreasfinţiei Sale, Dr. Nicolae Corneanu –

Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

N.B.

Mă alătur d-lui cons. Dr. Stelian Gomboş, urându-vă I.P.S. Voastră Părinte Mitropolit viaţă lungă, sănătate şi mult har din partea „Vistierului Bunătăţilor”, spre păstorirea „turmei” încredinţate.
De-a lungul întregii mele activităţi misionare, dedicată propovăduirii unei trăiri autentice ortodoxe, î-mi voi aminti mereu rostirea clară, blândă, concisă şi mai ales părintească prin care a-ţi binecuvântat această lucrare misionară.
M-a bucurat că a-ţi remarcat dăruirea mea jertfelnică pentru scumpa noastră ortodoxie şi a-ţi investit încredere în capacitatea de a atinge dezideratul propus.
Îndrăznesc să afirm că am reuşit, titulara „ortodoxie autentică” – a fost promovată pe întregul mapamond, blogul reuşind să-şi contureze un nume şi un renume prin binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru care nu sunt vrednic a mulţumi îndeajuns.
Această iniţiativă a fost prezentată pe un mare portal de ştiri ca iniţiativă unică a unui mirean al Bisericii Ortodoxe şi în cadrul emisiunii „Creatori întru sacru şi profan” – difuzată pe R.R.Cultural.
La ceas aniversar, atât pentru I.P.S. Voastră, cât şi pentru blogul „ortodoxie autentică” ce împlineşte tot în Noiembrie, 2 ani de existenţă, sper să nu vă fi dezamăgit cu nimic, să puteţi privi cu satisfacţie în urmă – la triumful ortodoxiei – a ceea ce dorim să se concretizeze dreapta, sfânta şi străbuna credinţă ortodoxă în sufletul poporului şi anume, o trăire reală, autentică şi (zilnică) permanentă în, prin şi cu împlinirea dogmelor bisericii ortodoxe.
Vă asigur, I.P.S. Părinte Mitropolit, că voi face totul şi pe mai departe pentru aceasta, rămânând independent, dar deplin integrat şi sub deplină „ascultare” – în Biserica ortodoxă ca un fiu iubitor al acesteia.

Pentru draga noastră Românie,

Pentru scumpa noastră Ortodoxie.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Să ne trăiţi întru Mulţi Ani, Î.P.S. Voastră!

Sărutăm dreapta, cu smerenie

ing. Lucian-Ovidiu Pop

realizator blog

Arad - 21.11.2013

ISTORIE - ÎNCREŞTINAREA DACIEI - ADEVĂRURI DE CONTINUITATE ÎN ŢINUTURILE ISTORICE ROMÂNEŞTI

LIMBA LATINĂ S-A FORMAT DIN LIMBA ROMÂNĂ ŞI NU INVERS

„În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în IBERIA şi din nordul Africii, până dincolo de Scandinavia [...] <<Ţara imensă a Dacilor>>.”

Dionisie Periegetul, 138 d.Hr.

DACIA

Traco-geto-dacii ajunseseră la un monoteism plecând de la experienţa naturii. Ei nu s-au închinat făpturii, dar au folosit-o pentru a-şi exprima sentimentele lor religioase.
Se poate da ca exemplu trimiterea „dincolo” la Zamolxe prin jertfă, prin săgetare şi suliţă a celui mai viteaz dintre tinei, pentru cunoaşterea voii „Celui luminat.”
Aruncarea suliţelor spre norii care trimit „săgeţi” prin fulgere şi trăsnete, constituie o dovadă că strămoşii noştrii nu se închinau la făptură şi fenomenele sale repetate, ci se opuneau acestora, aşa cum Iacob s-a luptat cu Domnul. (Facerea XXXIII, 24-31).
Dragonul la traco-geto-daci, a cărui imagine abia în zilele noastre este clară datorită descoperirii chipului acestuia pe diferite obiecte şi vase, era un obiect de cinstire, un simbol al salvării, un steag al biruinţei, o nădejde a unităţii, un drapel al dreptăţii.
Strămoşii noştrii strânşi în jurul steagului au înfruntat pe Darius (sec. VI î.Hr.), pe Alexandru Macedon (sec. IV î.Hr.) şi mai ales pe romani (sec. I şi II d.Hr.).
Stîndardul acesta a fost doborât în Sarmizegetuza lui Decebal în decembrie-ianuarie 105-106 şi a fost dus la Roma, împreună cu cel mai preţios trofeu al lui Traian, capul regelui Decebal.
Nu ştim care va fi fost influenţa acestui stîndard asupra supuşilor lui Burebista şi decebal, dar cunoastem că el era stropit cu apă sfântă din căldăruşa vie de către Marele preot Deceneu, în timpul lui Burebista sau Vezina, în vremea lui Decebal.
Stîndardul salvator sau bradul nemuririi, este un semn peste milenii al cinstirii lui.
După unii cercetători, acest sindard a fost prelucrat din generaţie în generaţie şi adaptat condiţiilor bune sau vitrege, de viaţă ale locuitorilor acestor sfinte ţinuturi de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, ajungând cu timpul, Sfîntul tricolor.
Până în zilele noastre, la cununie, bradul împodobit constituie dreptatea, izbăvirea şi pavăza noii familii.

= Creştinarea Daco-Românilor =

Tracii în general şi Dacii în special au fost creştinaţi de Apostolul Andrei şi de Apostolul neamurilor Pavel.
Tesalonicul era reşedinţă a Imperiului Dac.
A fost vorba de un creştinism într-o formă cvasipopulară.
Mai târziu, datorită creştinismului pur (după anul 325), incineraţia gnostică, a fost înlocuită cu înmormântarea propriu-zisă, în timp ce calculele astronomice în legătură cu sărbătorile mari, au fost preluate de la Daci, de Biserica creştină (calculul pascal, etc.).
De asemenea PLIROMA a devenit mult râvnita Împărăţie a cerurilor, aşa încât martirii creştini primeau cu seninătate moartea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor.
Creştinismul ca doctrină populară se încheie cu primul sinod ecumenic de la Niceea – anul 325.
După această dată, cei 318 părinţi pun bazele creştinismului autentic. Se înlătură formele populare, individuale şi se preconizează doctrina pe parcursul sinoadelor ecumenice.
Tot acum, Constantin şi Elena dau Râmului, Apusul. Cităm din Cronica Universală: „Constantin dărui pe părintele lui papa Silvestru, cu cetatea Râmului”.
Deci Roma a fost dată din punct de vedere religios, cristianic, lui papa, de către Împăraţii Elena şi fiul său Constantin, care erau daci.

= NICEEA, CONSTANTINOPOL, EFES (Cartagina, Constantinopol, etc.)=

Contribuţia celor trei mari dascăli ai lumii:
Vasile cel Mare, Grigorie şi Ioan, formulează din doctrina scrisă, adevărata doctrină cristianică, iar de Roma italică, nici nu este vorba.
Percepţia Împărăţiei Cerurilor de către daci este rezumată de către cercetătorul istoric NESTOR VORNICESCU structurând acest aspect în cele ce urmează:
Cronologic consemnăm pătimirea pe pământul stră-român a sfinţilor mucenici PASINCRATE şi VALENTINIAN martirizaţi la DUROSTORUM în sec. III.
Martirizarea ostaşului IULIU VETERANUL, în acelaşi timp şi în aceeaşi cetate, unde au pătimit şi sfinţii NICANDRU şi MARCIAN (+298) şi sf. ISIHIC.
În anul 304 este înregistrată pătimirea preotului daco-român MONTANUS şi a soţiei sale MAXIMA, la SINGIDUM.
Ei au mers la moarte, ca şi urmaşi ai lui Zamolxis, pentru a moşteni „PLIROMA” cu deosebirea că ei erau deja încreştinaţi în credinţa ortodoxă-care apare odată cu creştinismul pur – după anul 325.
Geto-dacii de rit Zamolxian dădeau buzna să intre în Pliroma.
Tot în acea perioadă a păstorit şi a pătimit la SIRMIUM, Sf. episcop IRIMEU, iar în AXIOPOLIS (Cernavodă – de astăzi) a pătimit sf. DASIUS.
Interesante sunt pătimirile sfinţilor EPICTET care se crede că a fost ieromonah şi ASTION monahul, pe la anul 209 în cetatea HALMARIS, aproape de braţul Deltei Dunării „Sfântul Gheorghe” şi nu departe de satul DUNĂVĂŢUL DE JOS.

Un vechi episcop era la RECIDIVA.

Este vorba de episcopul Ştefan, ce apare în anul 328.
Luminoasă şi pilduitoare este viaţa sf. BRETANION, episcopul TOMISULUI, în a doua jumătate a sec. IV ca şi viaţa sfântului TEOTIM, episcopul TOMISULUI (cca. 390-407). Episcopia Timisului a fost ridicată la rang de mitropolie de împăratul XTANASIE I (491-518) şi avea sub jurisdicţie 14 episcopii.
În stânga Dunării, în părţile Buzăului de astăzi a pătimit şi a suferit moarte martirică, în anul 372 Sf. Sava, numit şi Gotul.
De asemenea în sec. IV au fost martirizaţi sfinţii de la Niculiţei: ZOTICOS, ATTHALOS, KAMASIS şi FILIPPOS; la DUROSTORUM a suferit martiriul şi sf. Emilian, iar la SINGIDUNUM, DONAT diaconul.
La SIRMIUM au pătimit moarte mucenicească patru meşteri creştini (pietrari), sfinţii CLAUDIU, CASTOR, SEMPRONIAN şi NICOSTRAT.
Două înscripţii stereotipe: „Ego Zenovis votum possuii ”, una descoperită la BIERTAN şi alta la MOIGRAD – au condus la ipoteza că ZENOVIUS este primul episcop român cunoscut în Daco-România anterior celui atestat documentar deja, NICETA (sec. V).
Ceea ce ne interesează însă este faptul că şi în Transilvania, parte integrantă a Daciei, în sec. IV – era populaţie autohtonă.
Atributul de daimon, ce apare la Zamolxis, nu este decât un concept gnostic.
Gnosticii, îmbrăţişând creştinismul, s-au perpetuat multă vreme după anul 325.

Aşa mozaicul unei biserici descoperit în 1957, la QASR EL LEBIS (de la vechea OLBIA) o mică comună din PENTAPOLIS – sediul unei Episcopii, ne face să credeam că este vorba de o biserică gnostico-creştină, în sec. VI.

= Episcopiile Daco-României =

Episcopia Daciei, cu sediul la RECIDIVA (RECICA-ROMUIA, judeţul ROMANAŢI) - ..... „ din Arhiepiscopia IUSTINIANA PRIMA şi din prefectura ILIRICULUI făceau parte Dacia Mediterania şi Dacia Ripensis, Moesia Secunda, parte a Panoniei Secundare în care se afla cetatea BACIANA.
Până acum s-a vorbit de <<Episcopia Daciei>> fără un scaun şi nelocalizată, nici vorbă de locaş de cult. După al doilea război mondial – în urma săpăturilor arheologice la cetatea SUCIDAVA s-a descoperit importanta bazilică creştină unde şi-a avut reşedinţa arhiepiscopul Daciei.
Zicem arhiepiscopul, fiindcă la anul 328 se găsea la ROMULA-MALVA, un episcop, Ştefan, probabil sufrogan SUCIDAVEI [….]. Săpăturile au scos la iveală vechea catedrală a Sucidavei.
Prof. D. Tudor a identificat “cetatea SUCIDAVA cu RECIDIVA […] unde a fost centrul bisericesc bizantin de seamă”.
Petre David afrimă că pe teritoriul Daciei “au existat mai multe episcopii în provincii fiecare având un conducător - horepiscopul”.
Tot el spune în 1978 că Episcopia Daciei, avea sediul la APULUM şi aparţinea de BIZANŢ.

= Legăturile Daco-Române cu Constantinopolul=

După desfiinţarea Imperiului Roman cu capitala la Roma italică, în anul 305, Daco-România Nord-Dunăreană nu a mai avut nici o legătură administrativă cu Roma italică.
Vechile legături politico-religioase cu Tesalonicul şi cu Corintul au avut ca centru Constantinopolul, după cea de-a treia decadă a sec. IV. De altfel, creştinismul era în ilegalitate.

= Arhivele secrete şi biblioteca Vaticanului =

Luigi Poggio, cardinal, director al Arhivelor secrete ale Vaticanului şi al Bibliotecii Vaticanului, a declarat că iniţiatorul acestor instituţii a fost papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216).
După ce Cruciada a IV-a cu Baldovin de Flandra, a cucerit Constantinopolul, a ştrangulat ortodoxia creştină şi „cei mari ai Franţei şi Italiei” au distrus „răpind episcopilor latinilor toate lucrurile cele sfinte ale Bisericilor” ortodoxe.
În Veneţia, în P-ţa Sf. Marco, lângă biserică „renumiţii patru cai antici” au fost aduşi în 1204, ca pradă din Constantinopol.
Biblioteca Sf. Marco are 350.000 de volume şi 10.000 manuscrise.
Arsenalul cel mai mare din lume, având înaintea sa patru lei de marmură, antici (au fost aduşi în 1687 din Grecia).
La anul 1231 – pe durata a 3 zile şi 3 nopţi arhiva şi biblioteca cea mare a Constantinopolului au fost cărate.
O parte a mers la arhivele secrete ale Vaticanului.
De aceea noi, care ţineam de Constantinopol, nu avem documente, în ceea ce priveşte trecutul nostru multimilenar daco-istoric.
De abia după anii 1330, când a avut loc lupta de la Posada, când Basarab Voievod a învins iremediabil Armatele Apusului papal, avem şi noi documente istorice.
Este ceea ce, cei mai mulţi dintre istorici nu ştiu: ... Roma Veche a fost în Moldova actuală în vechea vatră a oraşului Roman, cu mii de ani înainte de fondarea Romei italice, - prin urmare limba românească e mama limbii celei latineşti şi nu invers.
Şi Zona Aradului este presărată de mărturii ale spiritualităţii strămoşeşti[1]. Vechea cetate dacică Ziridava, amintită de istoricul antic Ptolemeu în Geografia sa, făcea parte din împărăţia lui Burebista (+44 î.Hr.) şi apoi din cea a lui Decebal (+106 d.Hr.).
Cetăţile dacice din zona Orăştie au fost incluse din 1992 în programul UNESCO[2].
S-au alocat fonduri de la guvern pentru aceste cetăţi. Programul se derulează în perioada 2012-2015 şi va cuprinde mai multe etape.
Când împăratul Traian a pornit să cucerească Dacia, vărul său Licius[3], l-a atenţionat că va avea de luptat cu „fii ai cerurilor”, atât de pregătiţi erau strămoşii daci – privind încreştinarea.

dipl. ing. Lucian-Ovidiu Pop, 

Arad 

Membru al „Dacia Revival 

Internaţional Society” – New York, U.S.A. 

text prelucrat şi adaptat din lucrarea „Dacii de-a lungul mileniilor” – Editura Orfeu, 2000, autor Preot cercetător istoric Dumitru Bălaşa (pp. 147-166; 169-172; 199-202; 260-262 şi 267-271).

---

[1]  Călăuză Creştină, Diac. P.I. David, Editura Episcopiei Aradului, Arad – 1987.

[2]  Preluare din emisiune Radio România Actualităţi.

[3] Informaţie prezentată de Claudiu Răducu, de la Mitropolia Banatului – în cadrul emisiunii religioase de Duminica dimineaţa – postul de radio Timişoara.

ANUNŢ

Am primit în dar din partea d-lui Stelian Gomboş – din Bucureşti, un teolog activ, un mare număr de cărţi, cu tematică creştină, ale căror autor este. Cu siguranţă voi avea mare folos duhovnicesc.

         De asemenea d-nia sa sponsorizează prin donarea unui număr de lucrări – pe cei ce vor câştiga concursurile organizate pe diverse tematici, pe blog.

         Iată în concret, despre ce este vorba:

1.     Omul – subiect actual al dragostei lui Dumnezeu

Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie (1903-1993)

Omagiat prin şase studii teologice

Autori – Drd. Stelian Gomboş     Prof. Cristian Şerban

Editura Cristimpuri – 2013 (4 buc)

2. Taina Pocăinţei – Ieromonahul Grigorios, Ed. Epifania – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” – Alba Iulia, 2012 (1 buc)

3. De vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşti.

Interviuri, sfaturi şi poveţe – Stelian Gomboş

Editura Buna Vestire – Beiuş, 2013 (2 buc)

4. De la începuturi la profunzimi – Stelian Gomboş

Editura Agnos, Sibiu – 2008 (2 buc)

Un total aşadar de 4 titluri, respectiv 9 cărţi.

De asemenea am primit din partea fratelui Claudiu Balan de la Editura Ortodoxia TINERILOR 3 Carti cu titlul "MII DE TINERI ISI PASTREAZA ASTAZI FECIORIA PANA LA CASATORIE". 

Mulţumim din suflet!

     Mai sunt şi alte premii ce aşteaptă să-şi desemneze câştigătorii.

PAGINA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI (DIN DIASPORA)

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, rostit în Catedrala Patriarhală la finalul slujbei de Te Deum săvârşită cu prilejul Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie 2015:

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire a poporului român într-un stat român unitar, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. În Transilvania, 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Acum, la aniversarea a 97 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul şi recunoștința cuvenite tuturor făuritorilor actului măreț al istoriei noastre pentru care au luptat moșii şi strămoșii noştri, ştiind că unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar a fost încoronarea multor eforturi jertfelnice, spirituale şi materiale, de afirmare a conștiinței naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

Pentru toate binefacerile Marii Unirii, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

De Ziua Naţională a României trebuie reafirmată în mod special preţuirea şi dragostea faţă de poporul român.

În aceste sens, trebuie să contribuim, prin rugăciune, solidaritate şi fapte bune, la alinarea suferinţei celor care au pătimit în urma incendiului de la Clubul Colectiv din Bucureşti. De asemenea, trebuie să contribuim mai mult la promovarea educaţiei spirituale şi intelectuale a copiilor şi a tinerilor, pentru ca ei să realizeze mai eficient legătura dintre cunoştinţele intelectuale şi viaţa concretă de zi cu zi.

Totodată, Biserica trebuie să contribuie la păstrarea şi cultivarea darului sănătăţii spirituale şi fizice a poporului, prin tratarea bolnavilor din aşezămintele ei medicale, prin extinderea programelor: „Donează sânge! Salvează o viaţă” şi „Sănătate pentru sate”, precum şi prin programele de medicină preventivă, care să-i ajute pe oameni să evite diferite boli.

O grijă deosebită trebuie arătată în continuare şi pentru păstrarea identităţii şi spiritualităţii româneşti în viaţa românilor aflaţi printre străini, în diaspora română.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unității naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

- 1 decembrie 2013 - ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI!

Sfântul Ştefan cel Mare, cinstit la Chişinău

Preasfinţitul Părinte Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat miercuri, 2 iulie, slujba Sfintei Liturghii la Paraclisul Eroilor Independenţei, care are ca patron spiritual pe Sfântul Ştefan cel Mare, informează mitropoliabasarabiei.md.

Preasfinţia Sa a vorbit despre virtuţile creştine, despre faptele bune şi mari ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, care au făcut ca imediat după trecerea sa la cele veşnice, poporul să-l considere drept sfânt şi despre semnificaţia zilei de 2 iulie pentru toţi românii. În cadrul Sfintei Liturghii s-au înălţat rugăciuni pentru ostaşii căzuţi în conflictul de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992. Preoţii şi credincioşii prezenţi au mers apoi la monumentul Voievodului Sfânt din centrul Chişinăului, unde au depus flori şi au înălţat rugăciuni către Binecredinciosul Domnitor, apărător al crestinătăţii.

04.07.2014 | 12:05

Pr. Prof. Dr. Theodor Damian - Institutul şi Biserica

“Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York

“De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Ziua Învierii să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile!

Învierea Domnului nu poate fi despărţită de răstignirea şi patima Sa pe cruce. Pentru a înţelege Învierea trebuie să înţelegem sensul patimii, iar pentru a o înţelege pe aceasta este nevoie de lumina Învierii. Patima este un sacrificiu. Or, când te sacrifici o faci în vederea unei binefaceri mai mari. Pot exista sacrificii fără avantaje ulterioare, după cum pot exista avantaje, câştiguri care nu au necesitat sacrificii anterioare. Nu însă în cazul patimii şi învierii Domnului unde toate etapele vieţii şi activităţii Mântuitorului au o înlănţuire interioară şi o evoluţie vizibilă spre un deznodământ ce are implicit şi în mod direct de a face cu mântuirea omului. Cu alte cuvinte toată viaţa şi activitatea Mântuitorului începând chiar din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi terminând cu reabilitarea omului în şi prin Hristos în comuniunea finală, eshatologică cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, este bazată pe iconomia divină, deci totul are un sens precis, fiecare etapă, eveniment, iluminându-l pe celălalt.

Legătura dintre moartea şi învierea Domnului sau mai precis dintre suferinţa ce aduce moartea şi înfrângerea morţii sau scăparea de ea şi deci salvarea, reuşirea, supravieţuirea este prefigurată încă din Vechiul Testament unde, în cazul poporului ales, “paştile” sau “trecerea” (a îngerului morţii pe la casele egiptenilor ocolind casele evreilor ale căror uşi erau unse cu sângele mielului pascal), implică suferinţa robiei în care se afla acesta, “paştile” acolo ducând prin intervenţia divină la eliberare. Asta în prima fază.

În faza a doua, “trecerea”, “paştile” este legată de traversarea Mării Roşii unde, evreii, cu frica morţii în spate, tot o suferinţă şi aceasta, urmăriţi fiind de armata egipteană, au intrat deodată pe fundul mării (apele fiind deschise miraculos). Adâncul mării unde fără intervenţia divină i-ar fi aflat moartea, prefigurează coborârea Mântuitorului în adâncul cel mai de jos al iadului, locul morţii eterne din care Iisus iese victorios distrugând moartea prin/cu moartea Sa. Dar trecerea prin adâncul Mării Roşii este o trecere pascală, de la moarte la viaţă, salvatoare, de la suferinţă la libertate.

La libertatea pustiei! Aici ne aflăm în etapa a treia a contextului prefigurării. Evreii erau acum scăpaţi de moarte dar prizonieri ai pustiei. Un alt “paşti” era necesar în această situaţie care să facă trecerea de la suferinţa captivităţii pustiei, a rătăcirii, a riscurilor şi nevoilor îndurate acolo, la pământul făgăduinţei, la adevărata libertate, salvarea finală, şi acestă trecere se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, prin Moisi, alesul Său.

În cazul morţii şi învierii Mântuitorului Hristos legătura dintre aceste două etape ale vieţii sale se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, datorită dumnezeirii Mântuitorului care a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat, şi motivul, ca şi în cazul prefigurărilor vetero-testamentare, e tot grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Diferenţa mare dintre Paştile Vechiului Testament şi cel al Noului Testament este că acolo Dumnezeu intervine în viaţa poporului ales prin oameni (Moisi) dar şi “ex cathedra”, (stâlpul de foc, norul strălucitor, imunizarea la muşcăturile şerpilor veninoşi prin privirea la şarpele de aramă înălţat în pustie), în timp ce aici Dumnezeu intervine în mod personal şi concret trimiţând pe Fiul Său, Logosul divin să se întrupeze în istoria şi condiţia umană pentru o salvare nu circumstanţială, dintr-o suferinţă reală dar limitată în timp şi spaţiu, ci pentru o salvare existenţială, generală şi totală, definitivă pentru aici şi în veci.

De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să procedeze astfel, pentru acest Paşti efectuat de Fiul Său, spre deosebire de felul cum a împlinit Paştile vechi-testamentar? Pentru că acolo Dumnezeu avea în vedere un singur neam, pe evrei. Aici Dumnezeu are în vedere tot neamul omenesc după cum spune simplu şi clar Sf. Ap. Pavel: “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 3-4). Aici este punctul culminant al istoriei întregii creaţii pentru că păcatul omenesc a adus suferinţa nu numai omului, dar, pe cale de consecinţă, şi creaţiei, după cum tot Sf. Ap. Pavel precizează: “Ştim că toată făptura suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani, 8, 22).

Deci la o suferinţă generală, la o moarte generală era nevoie de o mântuire generală. Aşa se face că Fiul lui Dumnezeu vine şi ia asupra Sa păcatul lumii, suferinţa întreagă implicată în acesta şi moartea ca şi consecinţă directă a lui, aşa cum citim tot la dumnezeiescul Pavel: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru” (Romani 6, 23).

Tot din acest text reiese faptul că, dincolo de luarea asupra Sa a păcatului omenirii cu toate consecinţele lui, ultima şi cea mai gravă fiind moartea, Mântuitorul Hristos, prin Paştile Său, ne aduce harul divin care ne deschide poarta veşniciei. Acest lucru indică marele salt calitativ la nivel existenţial pe care-l realizează moartea şi învierea Domnului nostru.

În sfârşit, moartea Domnului Hristos pe cruce “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei, înseamnă moartea morţii, lucrul cel mai important. Moartea nu a avut putere asupra Mântuitorului, El a mers în moarte ca-ntr-o tabără vrăjmaşă şi a distrus-o prin propriul Său sacrificiu, “cu  moartea (Lui) pe moarte călcând,” cum frumos cântăm la slujbele Învierii.

Acum, prin Învierea Domnului ni se deschide nouă calea spre locul de unde venim, spre locul unde suntem aşteptaţi din veşnicie: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34). Pentru aceasta însă este nevoie să “intrăm” întru învierea Domnului nostru prin credinţă, căci zice ca un avertisment Sf. Ap. Pavel: “Dacă [nu credeţi] că Hristos a înviat, zadarnică este atunci propoveduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Adică, mai grafic vorbind, să ne ţinem de Hristos Domnul aşa cum în iconografia ortodoxă a Înveirii Adam (şi alţii după el) este văzut ca ţinându-se de mâna întinsă a lui Hristos.

Ce a făcut Dumnezeu prin învierea Fiului Său este mâna întinsă către omenire pentru ca odată cu întoarcerea Mântuitorului la Tatăl, omenirea, ţinându-se de El, să meargă de asemnea la Tatăl, unde îi este locul.

* * *

Aşadar de la învierea Domnului încoace suntem, toţi cei credincioşi, în “corabia Paştelui” navigând pe apele vieţii ce ni s-a dat, sub cârma Celui ce a înviat din morţi, spre Împărăţia Părintelui nostru ceresc.

Cu  moartea înfrântă de Domnul Hristos, eliberaţi noi înşine de frica morţii, avansăm prin moarte spre veşnicie cântând cântarea de biruinţă:

“Hristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le.”

Nota redactorului blogului: Muțumid părintelui Damian Theodor pentru trimiterea pe email a predicii de Paște, dorim sfinției sale și tuturor credincioșilor ortodocși din New York un Paște fericit cu lumina Mântuitorului Hristos în suflete, asigurându-I totodată că noi cei de acasă le suntem aproape și ne rugăm pentru ei, ca să se întărească credința lor. Vă îmbrățișăm cu drag iubiți frați !

Sărbătoarea Sfântului Andrei, sărbătoarea tuturor românilor (30 noiembrie)

Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte la 30 noiembrie pe Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1995, ca ziua Sfântului Apostol Andrei să fie însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997 a fost proclamat Ocrotitorul României. Ziua prăznuirii sale a devenit sărbătoare naţională bisericească, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001.

Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Un izvor important pentru viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Andrei este “Istoria Bisericească” a lui Eusebiu de Cezareea.

„Origen în Comentariul la Geneză şi mai târziu Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească mărturisesc că atunci când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului au început să predice, au tras la sorţi, iar Sfântului Apostol Andrei i-au căzut zona Pontului şi zona Sciţiei. Aceste informaţii ale lui Origen sunt întărite şi de Ipolit Romanul, martir în persecuţiile de la Roma care în lucrarea sa despre cei doisprezece Apostoli aminteşte de predica Sfântului Andrei în Sciţia”, după cum a precizat pentru TRINITAS TV, pr. prof. Dr. Adrian Gabor.

Există şi izvoare din secolul IV care atestă prezenţa Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul ţării noastre.

„Calendarul gotic, Epifanie Monahul, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol şi chiar Viaţa şi petrecerea sfinţilor a Sfântului Ierarh Dosoftei al Moldovei mărturisesc despre predica Apostolului Andrei în aceste cetăţi locuite pe atunci şi de greci în cetăţile de pe malul Mării Negre”, a mai precizat pr. prof. Dr. Adrian Gabor.

Perioada pe care Sfântul Apostol Andrei a petrecut-o pe meleagurile noastre este incertă.

„Nu ştim cât timp a stat, însă un apostol care venea să propovăduiască Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se limita numai la o simplă vestire a cuvântului, ci […] instituia şi episcopi, preoţi şi diaconi, şi le dădea sfaturi cum să se organizeze din punct de vedere administrativ. A stat câţiva ani de zile aici fiindcă nu se putea ajunge la rezultate concrete decât după o vestire de câţiva ani de zile”, a mărturisit acad. Emilian Popescu.

Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei s-a încheiat în cetatea Patras din Ahaia, în Grecia de astăzi, unde a convertit, printre alţii, pe Maximila, sora proconsulului Egeas al Ahaiei. Din porunca acestuia, Sfântul Apostol Andrei a fost martirizat, răstignit pe o cruce din tei, în formă de X. În Martirologiul lui Usuard aflăm că Sfântul Apostol Andrei care predicase în Sciţia „a fost prins de proconsulul Egeas, care mai întâi l-a ţinut închis la carceră şi apoi l-a bătut grav, iar la sfârşit l-a răstignit pe cruce, supravieţuind acolo două zile”. Anul martiriului său oscilează, în datele istoricilor, între persecuţia împăratului Nero (54-68) şi cea a împăratului Domiţian (81-96), potrivit părintelui Mihai Săsăujan, conf. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti. Biserica primară a stabilit, încă de la sfârşitul secolului al II-lea, ziua de 30 noiembrie ca dată a prăznuirii Sfântului Apostol Andrei.

Moaştele Sfântului Andrei s-au păstrat în cetatea Patras până în anii 356-357, când împăratul Constanţiu le-a aşezat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, cu ocazia slujbei sfinţirii, după restaurare. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, scria că fragmente din sfintele moaşte au fost oferite bisericilor din Milan, Nola şi Brescia din Italia. În jurul anului 850, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul restituie locuitorilor din Patras racla cu capul Sfântului Apostol Andrei. După Cruciada a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului Andrei, păstrate în capitala imperiului, să fie aşezate în catedrala din Amalfi, Italia. În aprilie 1462, în timpul papei Pius al II-lea, capul Sfântului Andrei din Patras a fost aşezat într-o biserică din Roma. La 26 septembrie 1964, papa Paul al VI-lea a restituit racla cu capul Sfântului Apostol Andrei, Mitropoliei de Patras a Bisericii Ortodoxe a Greciei.

În anul 1996, la iniţiativa şi purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a fost adusă la Iaşi, de la Catedrala mitropolitană din Patras (Grecia), racla cu capul Sfântului Apostol Andrei. Acest moment a fost marcat, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în calendarul bisericesc prin sărbătorirea, în fiecare an, în data de 13 octombrie, a Aducerii moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi.

Preluat de pe www.basilica.ro, cu accept (http://basilica.ro/stiri/sarbatoarea-sfantului-andrei-sarbatoarea-tuturor-romanilor_1469.html)

Mireanul ortodox

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – numită şi Aducerea Maicii Domnului la Templu, este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe. În conformitate cu tradiţia, Fecioara Maria a fost dusă de părinţii săi, Ioachim şi Ana, la Templul Evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, la vârsta de 3 ani, unde a trăit şi slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăşi „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie şi templu al pruncului dumnezeiesc care se va naşte din ea. Această sărbătoare a luat naştere în secolul VI. Astfel, la 20 noiembrie 543, împăratul Iustinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare Maria, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită Biserica „Sfânta Maria cea Nouă”. Conform obiceiului, a doua zi după sfinţire, adică la 21 noiembrie, a început sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adică însăşi Sfânta Fecioară Maria, serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu. Sărbătoarea s-a extins apoi în tot Orientul creştin şi în Occident fiind marcată cu cruce roşie în calendar. Pentru ca bucuria sărbătorii sa nu fie umbrită de post, Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la peşte.

Preluat de pe www.basilica.ro, cu accept (http://basilica.ro/stiri/21_l_intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului_dezlegare_la_peste__1014.html)

Pagina specială

Despre tinerii de astăzi şi morala creştină

Despre tinerii de astăzi şi morala creştină, precum şi despre primenirea lor în Biserică...

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!...

            Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!...

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...

Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!...

Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească a tinerilor în Biserică, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!...

Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!... 

            Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!...

            În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!...

            În altă ordine de idei, referindu-mă, în rândurile de mai jos, la relaţia şi raportul tinerilor de astăzi cu morala creştină, aş vrea să precizez faptul că, noi, tinerii, şi în general creştinii n-ar trebui să înţelegem problemele de morală ca un scop în sine. Evanghelia are, într-adevăr, un conţinut moral, dar moralitatea nu-şi este suficientă ei însăşi. Putem întreba unde este “moralitatea” atunci când însuşi Atotdesăvârşitul Dumnezeu îndură răstignirea? Noi, tinerii, ne răzvrătim adeseori împotriva legilor morale, fiindcă instinctul nostru spiritual trezeşte în noi dorinţa de a ne lăsa călăuziţi de iubire într-orelaţie liberă şi personală cu Adevărul. Problemele morale trebuie prezentate întotdeauna în aşa fel încât acest instinct spiritual să fie favorizat să se dezvolte şi nu sufocat, căci un mare scriitor bisericesc a subliniat faptul că “virtutea există pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute” - Sfântul Maxim Mărturisitorul. Noi înşine trebuie să dăm un exemplu de morală creştină sub toate aspectele ei: poate că, dintr-un anumit punct de vedere, viaţa noastră este curată, dar suntem noi oare întotdeauna generoşi cu cei aflaţi în nevoi? Ne-am eliberat oare de spiritul agoniselii? Încercăm oare să ne trăim toată viaţa noastră întru Domnul? Poate că viaţa noastră este în felul ei “imorală”.

Când discutăm probleme morale, trebuie să ne manifestăm convingerea că, reduse la ele însele, principiile etice n-au valoare veşnică şi-ar putea duce la fariseism, la ipocrizie, chiar dacă ar fi înveşmântate într-o terminologie creştină. Există desigur etaloane de comportament proprii vieţii creştine - le găsim în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile sfinţi1or - dar, strict vorbind, ele nu sunt etaloane etice; sunt reflectarea vieţii dumnezeieşti în existent umană. Creştinismul trebuie experimentat nu ca îmbrăcarea unei “cămăşi de forţă” morale, ci ca “trăirea plenară a vieţii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a atotadevărului dumnezeiesc”. Desigur, trebuie să ne luăm în serios păcatele morale şi să nu subestimăm primejdiile suf1eteşti, spirituale, la care ne expun, dar nu trebuie să înţelegem moralitatea în termenii păstrării unei conştiinţe confortabile în această lume, ori a păstrării unei reputaţii intacte în ochii celorlalţi, ci în termenii de mântuire (scopul vieţii creştine este dobândirea vieţii veşnice; în relaţie şi comuniune cu Dumnezeu, scopul este dobândirea mântuirii persoanei umane).

Noi, tinerii, suntem aproape de Evanghelie prin aversiunea şi dispreţul faţă de ipocrizie şi faţă de mulţumirea de sine. Hristosul care ne va atrage este cel care i-a certat pe evrei, pe farisei pentru făţărnicia şi ipocrizia lor. Trebuie să înţelegem păcatul într-un mod autentic ortodox. Păcatul este judecat prin pierderea harului pe care îl suferim când ne depărtăm de la izvorul voinţei dumnezeieşti. Acceptăm autoritatea canoanelor, învăţăturilor şi principiilor bisericeşti, dar când vedem un tânăr care refuză să accepte îndrumările ei s-ar putea să trebuiască să-i îngăduim aceluia să redescopere autoritatea spirituală a Bisericii prin experienţa lui personală; adeseori nu există altă cale, deşi ea poate fi dureroasă.

Relaxarea moravurilor în zilele noastre este o mare ispită pentru noi tinerii, şi nu numai. Societatea noastră este mult prea permisivă si uşuratică. Toate perversiunile sunt acceptate şi justificate, iar faptul de-a rămâne credincios căii lui Iisus Hristos este foarte posibil să fie văzut şi el ca o “perversiune”. Noi ştim şi purtăm aceasta în mintea şi inima noastră şi totuşi nu-i mai puţin adevărat că ispita de a părăsi credinţa creştină însăşi influenţaţi fiind de tot felul de curente venite de oriunde şi de fapt de nicăieri - este mai puternică şi mai gravă, şi că trebuie să fim foarte atenţi atunci când avem de-a face cu astfel de tineri. De exemplu, adeseori o relaţie păcătoasă se naşte pentru că inima cuiva e deja relative indiferentă la chemarea lui Hristos făcută fiecăruia personal. Când încercăm să îndreptăm pe cineva trebuie să încercăm să venim la miezul problemei, şi atunci când înfruntăm problemele de ordin moral ce ne privesc pe noi tinerii, trebuie să avem grijă să păstrăm ordinea priorităţilor. Avem nevoie de mult tact şi discernământ când experimentăm idei noi, şi nu trebuie să ne creăm problem mai mari numai pentru că, de teamă, pierdem din vedere esenţialul.

Mulţi dintre tinerii care se droghează astăzi se răzvrătesc împotriva prea multor reguli şi obiceiuri în care ei nu mai văd niciun sens profund sau se răzvrătesc împotriva principiilor şi învăţăturilor sănătoase dar prezentate şi chiar impuse într-o manieră cu totul deficitară, adică ostilă. O broşură publicată recent de către guvernul britanic în legătură cu abuzul de droguri, constată că cea mai bună măsură preventivă împotriva drogurilor este o relaţie bună între tineri, mai ales între adolescenţi şi părinţi, bazată pe comunicare, deschidere şi încredere reciprocă.

În cazul unor dileme de ordin moral, tinerii trebuie să se roage, să continue acest lucru şi să caute cât mai devreme cu putinţă sfatul unui preot duhovnic. Părinţii trebuie şi ei să se roage şi să urmeze sfatul duhovnicului. Nu trebuie neglijate nici prieteniile curate şi sincere. De fapt, atât preotul duhovnic cât şi părinţii trebuie abordaţi ca nişte prieteni - dar şi invers.

Aş vrea să subliniez ca o constatare, că multe dintre problemele pe care tinerii le ridică preoţilor şi educatorilor trebuie să fie discutate cu tinerii înşişi. Dacă despre toate aceste problem se vorbeşte în mod firesc şi din timp acasă, adolescentul de pildă, este pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Cel mai adeseori însă, din nefericire, problemele sunt de obicei ridicate abia când s-a creat deja o barieră între generaţii. Ar fi de dorit ca pe măsură ce copiii se apropie de vârsta adolescenţei să înceapă să discute cu părinţii despre ispitele cu care se vor confrunta mai târziu.

Ca o concluzie, aş dori să subliniez faptul că, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii noştri aceeaşi dragoste ca aceea a fiului risipitor, care, este de fapt a lui Dumnezeu însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară îndepărtată unde ar risipi-o în păcat.

Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”

Acum, în încheierea acestui articol, voi afirma şi susţină că, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...

Stelian Gomboş