Dilema Apostolilor (II)
Meditaţie la Duminica Rusaliilor
(Variantă la textul publicat în Telegraful Român, Nr. 21-24, 1994, Sibiu, p 3).
Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
(Matei 28, 19)
Mântuitorul Hristos a lăsat ucenicilor Săi mai multe porunci testament, deci cu un caracter oarecum obligatoriu, pentru a fi îndeplinite de urmaşii Săi. Una dintre aceste porunci testament este tocmai cea menţionată, când Iisus îi trimite pe Sf. Apostoli în lume zicându-le: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” şi cerându-le să le boteze în numele Sfintei Treimi.
Mai sunt porunci testament, ca aceasta, una din ele foarte cunoscută tuturor, pentru că este repetată fără întrerupere la fiecare Sfântă Liturghie care se săvârşeşte în bisericile noastre ortodoxe. Este vorba de îndemnul Mântuitorului de a ne împărtăşi cu trupul şi sângele Său, potrivit celor spuse ucenicilor Săi la Cina cea de taină, îndemn cunoscut în formula noastră liturgică: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care se varsă pentru voi pentru iertarea păcatelor”, precum şi de porunca: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 18-20). Aşadar Iisus Domnul, pe lângă învăţătura Sa generală despre mântuire, despre viaţa veşnică, despre Împărăţia cerurilor le dă sarcini precise Sf. Apostoli, le spune clar, fără putinţă de interpretare: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”. Scurt şi simplu. Tot aşa de scurt şi simplu, le-a spus despre plecarea în lume la botez, la propovăduire: „Mergând, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi-le”.
Iată un lucru interesant aici, în formula pe care Mântuitorul o foloseşte, trimiţând pe apostoli să răspândească învăţătura Sa în lume. Le spune: „mergând”. Iisus putea să formuleze altfel porunca aceasta testament, însă are grijă să precizeze că ucenicii trebuie să meargă din loc în loc, nu să stea acasă. El se va fi gândit că noi oamenii, suntem foarte rapizi în a interpreta lucrurile aşa cum ne convine nouă. Ştim că Sfinţii Apostoli aveau familii, aveau meseriile lor, aveau casele lor, vecinii, rudeniile lor şi nu este uşor să te desprinzi de familia ta, de copiii tăi, de meseria ta, de casa pe care ai făcut-o cu sacrificii mari, uneori, de rude şi vecini, de locurile unde ai copilărit şi să mergi în neştiinţă, undeva unde nu ai fost niciodată şi nici nu ai visat vreodată să ajungi. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Avram, când a fost scos de Dumnezeu din ţinutul Haranului şi când i-a spus: „Iaşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi mergi în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1), pământul Canaanului, pământul făgăduinţei; deci să lase totul în urmă şi să se ducă. Şi în mod cu totul şi cu totul neobişnuit nouă oamenilor, Avram a ascultat orbeşte de porunca aceasta de care putea foarte bine să se îndoiască.
Mulţi dintre noi auzim pe alţii care spun că au avut noaptea precedentă o vedenie, că au avut o revelaţie, sau că au auzit voci, glasuri. Care este reacţia noastră? Îi spui, ba că a visat, ba că a fost obosit, sau poate că a băut un pahar mai mult; în tot cazul ne cam îndoim atunci când ni se spun astfel de lucruri, ba chiar, când ni se întâmplă nouă înşine, avem o oarecare rezervă faţă de ceea ce ni s-a întâmplat şi ne gândim la aceleaşi lucruri: ba că am visat, sau am fost obosiţi, sau poate că ceva nu a fost în ordine. Ceea ce vreau să subliniez este că nu dăm importanţa totală unor astfel de revelaţii, unor astfel de trimiteri mistice, misterioase.
Avram, de fapt, anticipează din Vechiul Testament pe Sfinţii Apostoli; vedem aici o paralelă între Vechiul Testament şi Noul Testament cu privire la trimiterea în lume a unor mari bărbaţi, a unor categorii de oameni, pentru a împlini acelaşi lucru, adică a pregăti lumea pentru un anumit eveniment: Avraam şi poporul ales pentru venirea lui Mesia, Sf. Apostolii după aceea şi urmaşii lor până în ziua de astăzi, pentru a doua venire a lui Mesia. Această paralelă arată, pe de o parte, cât de dificil ne este nouă să avem de a face cu astfel de revelaţii şi, pe de altă parte, cât de ciudat este ca atunci când ne supunem glasului, fără crâcnire pot să spun, fără îndoială, fără rezervă, să ne aruncăm într-o aventură necunoscută, fie ca în cazul lui Avram care pleacă spre pământul făgăduinţei, într-un pelerinaj indefinit de care nu avea nicio idee, fie ca în cazul similar al Sf. Apostoli.
Pornisem de la ideea de a merge din loc în loc şi spuneam că, dacă Sfinţii Apostoli nu ar fi primit porunca aceasta cu specificaţia: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, puteau să stea acasă, puteau să interpreteze lucrurile aşa cum interpretăm toţi ceea ce auzim aşa cum ne convine nouă, puteau să spună: da, trebuie să învăţăm lumea, neamurile. Dar în jurul lor erau oameni de diferite naţiuni, căci Ierusalimul era cam ceea ce este astăzi New York-ul, un oraş multi-cultural, datorită pelerinajului la locurile sfinte, căci acolo era Templul lui Solomon unde chiar şi regi din alte părţi veneau să se închine, era un oraş extraordinar de comercial, aşa cum este până în ziua de astăzi. Deci erau toate neamurile acolo şi dacă ucenicii ar fi interpretat porunca aceasta, adică să înveţe mai multe neamuri, puteau să spună că da, stau acasă cu familiile lor, în locul unde s-au născut şi îi învaţă pe toţi străinii care vin acolo, ca atunci când pleacă înapoi la locurile de unde au venit, să ducă cu ei cuvântul Mântuitorului Hristos.
Or, Mântuitorul Hristos le-a spus: „Mergând”, ceea ce înseamnă că nu trebuie să stea acasă. Să iasă din casă aşa cum Avram a ieşit din casa părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi şi a plecat în locuri necunoscute. Aceasta arată că propovăduirea Mântuitorului Hristos are un caracter dinamic, nu un caracter static, adică nu trebuie să stai pe loc şi să povesteşti ceea ce ai văzut, ceea ce ai auzit, ceea ce ţi s-a revelat, ci trebuie să faci efortul să te desprinzi de lucrurile de care eşti legat şi să te legi de altceva, de obiectul propovăduirii tale. Nu-i aşa că atunci când eşti static, poţi să propovăduieşti? Desigur. Stând pe loc însă, de obicei, te legi de lucrurile pământeşti, acumulezi. Îţi faci o casă, îţi cumperi o maşină, faci copii, te legi de vecini, cunoştinţe şi prieteni, acumulezi în casa ta tot felul de lucruri care sunt necesare de altfel pe lângă casă, mai cumperi şi o grădină, mai cumperi şi o casă pe la ţară, etc. În felul acesta te legi tot mai mult, cu tot felul de fire de lucrurile materiale.
Or ce se întâmplă când eşti mergând? Când eşti mergând, cât poţi să iei cu tine? Nu prea poţi să iei multe căci eşti în pelerinaj, cum s-ar spune. Şi atunci ce iei? Traista, cum spune o expresie frumoasă a Mântuitorului către Sf. Apostoli. Când Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă, fără încălţăminte, aţi dus lipsă de ceva?” Ei au răspuns: „De nimic”, „Ei bine, de acum înainte cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista...” (Luca 22, 35-36) a spus Mântuitorul făcând aluzie la această poruncă pe care le-o va da mai târziu: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”.
Când eşti acasă şi eşti static, eşti localnic, de multe ori există riscul ca misiunea ce ţi s-a încredinţat să fie umbrită, să fie diminuată, să fie înecată în grijile mărunte ale vieţii de zi cu zi, care, în general, se rezumă la un singur cuvânt: acumulare, achiziţionare. Şi atunci se întâmplă că îţi uiţi misiunea, pierzi din importanţa ei şi până la urmă, aceea nu mai este misiune. Acesta este riscul staticismului, atunci când stai pe loc. Or iată că Mântuitorul Hristos vrea ca propovăduirea Cuvântului celui Sfânt, să aibă un caracter dinamic, de pelerinaj, de aceea ne spune să mergem, nu să stăm, să propovăduim mergând din loc în loc. Într-adevăr, numai aşa te poţi desprinde de toate, numai aşa te poţi concentra pe ideea misiunii, pe sarcina care ţi s-a încredinţat ca să o faci să strălucească, să te sacrifici pentru ea cum şi Sf. Apostoli au făcut, să şi mori pentru ea, cum şi ei au murit, aceasta fiind pentru ei un ţel suprem. Când ţelul suprem nu este făcut în mod sacrificial, atunci el nu mai este un ţel suprem.
Sf. Apostoli, după învierea Mântuitorului se adunau într-o casă şi se ascundeau acolo de frică, pentru că nu ştiau ce atitudine să ia faţă de tot ce se întâmplase. Atunci se temeau că şi ei vor fi prinşi şi răstigniţi. Apoi au stat zece zile într-o casă şi ar fi interesant de gândit ce vor fi făcut ei în acele zece zile între Înălţarea Mântuitorului şi evenimentul Cincizecimii, pe care-l sărbătorim astăzi, adică Rusaliile sau coborârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli. Stând ei toţi grămadă în casă, în afară de rugăciune nu puteau decât să-şi amintească de Domnul Hristos, de învăţătura Sa, să reitereze cuvintele pe care le-au auzit de la Mântuitorul, poruncile şi probabil, printre toate acestea şi porunca: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”. Toate neamurile! Deci să meargă de la naţiune la naţiune! Probabil că s-au întrebat: „Dar cum este posibil să facem noi aceasta? Oare ce a vrut să spună Învăţătorul nostru când ne-a trimis pe la neamuri? Cum să propovăduim noi învăţătura Sa la oameni pe care nu-i înţelegem pentru că nu le ştim limba?”
Iată, într-adevăr o mare problemă. Pe de o parte, vrei să îndeplineşti porunca învăţătorului tău, a maestrului tău şi eşti conştient că misiunea ta este să-L urmezi şi să-I împlineşti poruncile, iar pe de altă parte te afli în incapacitatea aceasta pur omenească de a îndeplini porunca, pentru că mergând pe la alte neamuri, nu poţi să le propovăduieşti decât dacă le cunoşti limba.
Or Sf. Apostoli erau oameni simpli, nu făcuseră nici un fel de şcoli superioare şi nu se înţelegeau decât în limba lor. Şi atunci, problema lor era o problemă fundamentală. Cum să împlineşti cuvântul Mântuitorului când, iată, din punct de vedere omenesc, este imposibil? Oare a ştiut Iisus ce a vrut, oare a greşit această poruncă, oare nu au înţeles ei bine ce a vrut să le spună Mântuitorul, oare trebuie să interpreteze ei altcumva porunca primită? Iată câte întrebări, câtă frământare vor fi avut ei în acele zece zile cât au stat împreună, nu puţin timp când stai şi te temi şi te uiţi pe la geamuri şi tragi cu urechea să vezi dacă nu se aud ostaşii venind, sau larmă de farisei şi cărturari. Probabil că au analizat pe toate feţele poruncile Mântuitorului Hristos, dar mai cu seamă pe aceasta. De ce? Pentru că era una dintre ultimele porunci date de Iisus şi fiind una din ultimele, era mai proaspătă în memoria lor şi în afară de aceasta era şi una mai dificilă, pentru că una este să spui: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 12) şi este cu totul altceva să spui: „Lăsaţi totul în urma voastră şi duceţi-vă în lumea largă şi răspândiţi cuvântul pe care Eu l-am propovăduit în aceşti trei ani şi jumătate”. De aceea această poruncă îi va fi preocupat foarte mult.
Încercăm să-i vizualizăm pe Sfinţii Apostoli, toţi la un loc, nedumeriţi, în casa unde stăteau, când deodată, după zece zile de la Înălţare, ca în ziua de astăzi, Duhul Sfânt s-a coborât peste ei în chip misterios. Ei ştiau că va veni Duhul Sfânt, Mântuitorul le-a spus că le va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Şi ei aşteptau, dar nu ştiau exact când şi cum va veni. Şi dintr-o dată, cum stăteau împreună, se uitară unii la ceilalţi şi văzură ca un fel de flacără coborându-se peste creştetul fiecăruia dintre ei, în timp ce în casa unde erau se făcuse un vuiet ca un fel de suflare de vânt (Fapte Ap. 2, 2) de parcă erau geamurile deschise şi era curent; era un zgomot pe care nu-l puteau înţelege, iar ei şi aşa erau îngrijoraţi şi nedumeriţi şi într-o oarecare tulburare la care acum se adăuga şi evenimentul acesta misterios. Probabil se uitau unii la alţii şi nu le venea să-şi creadă ochilor. Probabil că se vor fi întrebat ce se întâmplă, dacă are fiecare deasupra creştetului lui ce are celălalt deasupra şi bineînţeles că-şi vor fi confirmat şi au înţeles că acesta este semnul trimiterii Duhului Sfânt de către Mântuitorul Hristos, deci semnul împlinirii promisiunii Sale. Şi cum erau ei nedumeriţi şi martori la un lucru pe care nu-l puteau înţelege, dintr-o dată au început să vorbească în alte limbi; deci o transformare radicală s-a petrecut cu ei în aceeaşi clipă, dar nu numai cu unul sau cu doi dintre ei, ci cu toţi deodată şi de aceea erau surprinşi, poate în panică, poate că şi confuzie. Deci au început să vorbească limbi străine, pe care ei nu le-au vorbit niciodată şi au început să recunoască între ei acest lucru. Ca şi cum noi am începe aici să vorbim în franceză, în spaniolă, în germană ş.a.m.d.; sigur că ne dăm seama că acestea sunt limbile popoarelor din jurul nostru. Am mai auzit vreun cuvânt în franceză, germană etc. şi chiar dacă nu am mai auzit, realizăm că este un cuvânt dintr-o limbă străină. Aşadar toţi vorbeau limbi străine şi propabil se uitau unul la altul şi parcă nu se puteau reţine să nu vorbească, în acelaşi timp nefiind foarte conştienţi de ceea ce se întâmplă, pentru că ei nu aveau un mesaj pe care să şi-l fi formulat mai dinainte, deci în mod spontan au început să vorbească.
Şi atunci, ca prinşi de vântul acela care se găsea în casa în care se aflau, au ieşit afară şi bineînţeles, ei vorbeau unii cu alţii şi erau atât de exaltaţi, încât, probabil că făceau foarte multă gălăgie, pe de o parte bucuroşi că se întâmplase cu ei evenimentul promis de Mântuitorul, pe de altă parte, încă nedumeriţi, dar toţi împreună îmbulzindu-se spre piaţa publică a oraşului. Făcând zarva aceasta, pentru că erau mulţi, dar şi datorită vuietului auzit de mulţi alţii, oamenii se vor fi luat după ei până în locurile unde era şi mai multă lume, aşa cum este de obicei prin pieţele publice. Bineînţeles că au început să vorbească şi atât de mare a fost confuzia stârnită de ei prin ceea ce reprezentau atunci, încât unii dintre cei prezenţi, cum poate era şi normal, i-au considerat beţi. Când au fost ironizaţi şi luaţi în băşcălie, atunci Sfântul Apostol Petru şi-a venit în fire şi a început să organizeze pe ucenici şi le-a spus să tacă, să se oprească din exaltarea lor, iar el a luat cuvântul, cu toţi apostolii în jurul lui şi s-a adresat mulţimilor. A început să le povestească ce s-a întâmplat cu ei, cum le-a promis Iisus că le va trimite pe Duhul Sfânt, cum ei au fost martorii multor minuni pe care le-a făcut Mântuitorul; a început să le aducă aminte de aceste minuni, căci mulţi dintre cei prezenţi acolo le-au văzut. Asta pentru că era necesar ca Sf. Apostoli să le facă lor credibilă şi minunea aceasta care se întâmplase cu ei. Sfântul Apostol Petru a vorbit cu atâta convingere că a capturat mulţimile în aşa fel, încât la sfârşitul predicii sale 3000 de oameni s-au botezat.
Acum să ne gândim puţin statistic. Dacă la sfârşitul cuvântării Sfântului Petru s-au botezat 3000 de oameni, câte mii de oameni se vor fi aflat în piaţa aceea publică unde predicau ei? Probabil că trebuie să fi fost cel puţin zece – cincispezece mii pentru că nu botezi 3000 din 3500, mai ales că acolo erau şi fariseii, cărturarii, care nici nu voiau să audă de apostoli, de Mântuitorul Hristos, care aveau reticenţa pe care o ştim. Mulţimea era însă mult prea mare pentru ca toţi să fi putut auzi vocea şi predica Sf. Ap. Petru. Ne putem gândi că după ce el a început să vorbească, Sfinţii Apostoli au început şi ei să se răspândească în diferite colţuri ale pieţei şi au început să se adreseze mulţimilor, fiecare vorbind o limbă diferită (Fapt. Ap. 2, 6). Probabil că oamenii de acolo erau în grupuri pe naţiuni, aşa cum se întâmplă mai tot timpul când merg, de exemplu, turiştii, pelerinii într-o ţară străină. Iar Duhul Sfânt i-a condus pe apostoli către aceste grupuri vorbindu-le în limba lor şi convertindu-i la dreapta credinţă în Mântuitorul Hristos. Acesta a fost evenimentul Cincizecimii, pe scurt.
Pentru că celebrăm evenimentul pogorârii Sf. Duh peste Sf. Apostoli şi înfiinţarea Bisericii creştine este bine să ne amintim de Sfântul Serafim de Sarov, un mare sfânt al Bisericii, aproape de timpurile noastre, care a avut o vorbă ce a rămas în istorie. El vorbea mai tot timpul despre Duhul Sfânt şi spunea: „Achiziţionaţi-L, dobândiţi-L, căutaţi-L pe Duhul Sfânt, umpleţi-vă de Duhul Sfânt”. Acesta era îndemnul lui permanent. Acum ne întrebăm, dacă ar fi să aplicăm îndemnul Sfântului Serafim, cum adică să-L dobândim, unde, în ce mod, cum să ne pregătim pentru a dobândi şi a achiziţiona pe Duhul Sfânt? Răspunsul care ne vine în minte, este acesta: locul unde îl putem dobândi pe Duhul Sfânt, unde ne umplem de Duhul Sfânt, este Biserica. Pentru că aici este locul cel mai sfânt de pe faţa pământului, mai sfânt decât casa noastră, decât locurile unde umblăm. Câtă vreme Duhul este Sfânt, locul unde îl dobândim plenar, este locul cel mai sfânt, este locaşul lui Dumnezeu. Nu mai spun că Duhul Sfânt şi Mântuitorul Hristos sunt nedespărţiţi, sunt una, de aceea, Mântuitorul este acela care trimite pe Duhul Sfânt, cum Însuşi s-a pronunţat (Ioan 14, 16-17).
Aşadar Biserica s-a întemeiat pe învăţătura Mântuitorului, El fiind capul Bisericii prin Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. Deci Duhul Sfânt nu poate fi decât în Biserică. De aceea aici este locul unde venim să ne rugăm ca să primim Duhul Sfânt, să ne sfinţim viaţa, inima, faptele noastre. Aici este locul unde venim să-i dăm lui Dumnezeu inima noastră şi unde Dumnezeu ne dă în schimb cerul, ne deschide porţile Împărăţiei. În felul acesta ne întărim în comuniunea noastră cu Dumnezeu, iar în acelaşi timp ne facem urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. De ce? Pentru că dacă am venit la Biserică, aceasta fiind apostolească, sobornicească şi sfântă înseamnă că, precum apostolii, după ce am luat Duhul Sfânt de aici, plecăm şi noi pe la casele noastre şi de acolo vestim vecinului, rudei noastre, spunem şi noi celorlalţi ceea ce ni s-a întâmplat în Biserică, deoarece noi când venim aici, ni se întâmplă ceva. Nu venim în calitate de spectatori, ci în calitate de participanţi.
Dacă ai primit Duhul Sfânt nu se poate să nu simţi că L-ai primit; dacă într-adevăr trăieşti momentul liturgic, dacă participi activ, numai pleci cum ai venit.
Aşa cum Apostolii au ieşit din casa în care erau adunaţi, altfel decât au intrat, la fel şi noi din Biserică. Plecăm transformaţi, simţim liniştea sufletească, pacea, asigurarea interioară, stabilitatea pe care o dobândim prin acest fel de participare. Şi atunci, aceste daruri sufleteşti pe care le câştigăm aici le împărtăşim ca într-o mărturie şi propovăduire personală celorlalţi din jurul nostru care nu au putut participa la slujbă. Astfel porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, ni se aplică şi nouă şi împlinind-o în felul nostru devenim şi noi apostoli ai Mântuitorului Hristos.
