Predica de Paște Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel - New York”

Această ediție a blogului este dedicată credincioșilor ortodocși din diaspora și din Arhiepiscopia Timișoarei



Pr. Prof. Dr. Theodor Damian - Institutul şi Biserica

“Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York

“De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Ziua Învierii să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile!

Învierea Domnului nu poate fi despărţită de răstignirea şi patima Sa pe cruce. Pentru a înţelege Învierea trebuie să înţelegem sensul patimii, iar pentru a o înţelege pe aceasta este nevoie de lumina Învierii. Patima este un sacrificiu. Or, când te sacrifici o faci în vederea unei binefaceri mai mari. Pot exista sacrificii fără avantaje ulterioare, după cum pot exista avantaje, câştiguri care nu au necesitat sacrificii anterioare. Nu însă în cazul patimii şi învierii Domnului unde toate etapele vieţii şi activităţii Mântuitorului au o înlănţuire interioară şi o evoluţie vizibilă spre un deznodământ ce are implicit şi în mod direct de a face cu mântuirea omului. Cu alte cuvinte toată viaţa şi activitatea Mântuitorului începând chiar din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi terminând cu reabilitarea omului în şi prin Hristos în comuniunea finală, eshatologică cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, este bazată pe iconomia divină, deci totul are un sens precis, fiecare etapă, eveniment, iluminându-l pe celălalt.

Legătura dintre moartea şi învierea Domnului sau mai precis dintre suferinţa ce aduce moartea şi înfrângerea morţii sau scăparea de ea şi deci salvarea, reuşirea, supravieţuirea este prefigurată încă din Vechiul Testament unde, în cazul poporului ales, “paştile” sau “trecerea” (a îngerului morţii pe la casele egiptenilor ocolind casele evreilor ale căror uşi erau unse cu sângele mielului pascal), implică suferinţa robiei în care se afla acesta, “paştile” acolo ducând prin intervenţia divină la eliberare. Asta în prima fază.

În faza a doua, “trecerea”, “paştile” este legată de traversarea Mării Roşii unde, evreii, cu frica morţii în spate, tot o suferinţă şi aceasta, urmăriţi fiind de armata egipteană, au intrat deodată pe fundul mării (apele fiind deschise miraculos). Adâncul mării unde fără intervenţia divină i-ar fi aflat moartea, prefigurează coborârea Mântuitorului în adâncul cel mai de jos al iadului, locul morţii eterne din care Iisus iese victorios distrugând moartea prin/cu moartea Sa. Dar trecerea prin adâncul Mării Roşii este o trecere pascală, de la moarte la viaţă, salvatoare, de la suferinţă la libertate.

La libertatea pustiei! Aici ne aflăm în etapa a treia a contextului prefigurării. Evreii erau acum scăpaţi de moarte dar prizonieri ai pustiei. Un alt “paşti” era necesar în această situaţie care să facă trecerea de la suferinţa captivităţii pustiei, a rătăcirii, a riscurilor şi nevoilor îndurate acolo, la pământul făgăduinţei, la adevărata libertate, salvarea finală, şi acestă trecere se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, prin Moisi, alesul Său.

În cazul morţii şi învierii Mântuitorului Hristos legătura dintre aceste două etape ale vieţii sale se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, datorită dumnezeirii Mântuitorului care a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat, şi motivul, ca şi în cazul prefigurărilor vetero-testamentare, e tot grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Diferenţa mare dintre Paştile Vechiului Testament şi cel al Noului Testament este că acolo Dumnezeu intervine în viaţa poporului ales prin oameni (Moisi) dar şi “ex cathedra”, (stâlpul de foc, norul strălucitor, imunizarea la muşcăturile şerpilor veninoşi prin privirea la şarpele de aramă înălţat în pustie), în timp ce aici Dumnezeu intervine în mod personal şi concret trimiţând pe Fiul Său, Logosul divin să se întrupeze în istoria şi condiţia umană pentru o salvare nu circumstanţială, dintr-o suferinţă reală dar limitată în timp şi spaţiu, ci pentru o salvare existenţială, generală şi totală, definitivă pentru aici şi în veci.

De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să procedeze astfel, pentru acest Paşti efectuat de Fiul Său, spre deosebire de felul cum a împlinit Paştile vechi-testamentar? Pentru că acolo Dumnezeu avea în vedere un singur neam, pe evrei. Aici Dumnezeu are în vedere tot neamul omenesc după cum spune simplu şi clar Sf. Ap. Pavel: “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 3-4). Aici este punctul culminant al istoriei întregii creaţii pentru că păcatul omenesc a adus suferinţa nu numai omului, dar, pe cale de consecinţă, şi creaţiei, după cum tot Sf. Ap. Pavel precizează: “Ştim că toată făptura suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani, 8, 22).

Deci la o suferinţă generală, la o moarte generală era nevoie de o mântuire generală. Aşa se face că Fiul lui Dumnezeu vine şi ia asupra Sa păcatul lumii, suferinţa întreagă implicată în acesta şi moartea ca şi consecinţă directă a lui, aşa cum citim tot la dumnezeiescul Pavel: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru” (Romani 6, 23).

Tot din acest text reiese faptul că, dincolo de luarea asupra Sa a păcatului omenirii cu toate consecinţele lui, ultima şi cea mai gravă fiind moartea, Mântuitorul Hristos, prin Paştile Său, ne aduce harul divin care ne deschide poarta veşniciei. Acest lucru indică marele salt calitativ la nivel existenţial pe care-l realizează moartea şi învierea Domnului nostru.

În sfârşit, moartea Domnului Hristos pe cruce “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei, înseamnă moartea morţii, lucrul cel mai important. Moartea nu a avut putere asupra Mântuitorului, El a mers în moarte ca-ntr-o tabără vrăjmaşă şi a distrus-o prin propriul Său sacrificiu, “cu  moartea (Lui) pe moarte călcând,” cum frumos cântăm la slujbele Învierii.

Acum, prin Învierea Domnului ni se deschide nouă calea spre locul de unde venim, spre locul unde suntem aşteptaţi din veşnicie: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34). Pentru aceasta însă este nevoie să “intrăm” întru învierea Domnului nostru prin credinţă, căci zice ca un avertisment Sf. Ap. Pavel: “Dacă [nu credeţi] că Hristos a înviat, zadarnică este atunci propoveduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Adică, mai grafic vorbind, să ne ţinem de Hristos Domnul aşa cum în iconografia ortodoxă a Înveirii Adam (şi alţii după el) este văzut ca ţinându-se de mâna întinsă a lui Hristos.

Ce a făcut Dumnezeu prin învierea Fiului Său este mâna întinsă către omenire pentru ca odată cu întoarcerea Mântuitorului la Tatăl, omenirea, ţinându-se de El, să meargă de asemnea la Tatăl, unde îi este locul.

* * *

Aşadar de la învierea Domnului încoace suntem, toţi cei credincioşi, în “corabia Paştelui” navigând pe apele vieţii ce ni s-a dat, sub cârma Celui ce a înviat din morţi, spre Împărăţia Părintelui nostru ceresc.

Cu  moartea înfrântă de Domnul Hristos, eliberaţi noi înşine de frica morţii, avansăm prin moarte spre veşnicie cântând cântarea de biruinţă:

“Hristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le.”

Nota redactorului blogului: Muțumind părintelui Damian Theodor pentru trimiterea pe email a predicii de Paște, dorim Sfinției sale și tuturor credincioșilor ortodocși din New York un Paște fericit cu lumina Mântuitorului Hristos în suflete, asigurându-I totodată că noi cei de acasă le suntem aproape și ne rugăm pentru ei, ca să se întărească credința lor. Vă îmbrățișăm cu drag iubiți frați !