Întâlniri cu Înaltpreasfinţitul
Nicolae
Cu multe ezitări şi cu destule poticneli, am hotărât să scriu câteva rânduri
despre întâlnirile cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae. Aceste
întâlniri mi-au marcat în mod profund viaţa, pentru că s-au întâmplat în
momente importante ale formării şi devenirii mele, iar urmările acestor
întâlniri sunt parte din faptele şi împlinirile pe care le-am înfăptuit pe
acest pământ.
Pentru prima dată m-am întâlnit cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit
Nicolae în toamna anului 1982, la scurt timp după ce am fost declarat admis la
Seminarul Teologic din Caransebeş, ocupând unul din cele cinci locuri rezervate
Mitropoliei noastre. Odată cu intrarea la seminar, am păşit într-o altă lume, dincolo
de lumea tumultuoasă a unui mare oraş precum Timişoara – unde învăţasem înainte
–, într-un loc al reculegerii, al rugăciunii, propice întâlnirii cu Dumnezeu.
Acolo, în curtea aceea plină de pomi şi trandafiri, s-a zidit o frumoasă
biserică, pentru uzul strict al elevilor seminarişti, iar Înaltpreasfinţia Sa a
venit să o sfinţească. Era o zi de duminică, o zi frumoasă de toamnă, o zi de
mare însemnătate pentru elevii din anul întâi – bobocii. L-am întâmpinat pe aleea
din faţa bisericii, noi cei vreo o sută cincizeci de elevi seminarişti, în
frunte cu părinţii profesori şi cei câţiva credincioşi din oraş care aflaseră
despre eveniment. Când l-am zărit prima dată, mi se părea ireal, parcă venit
din altă lume, cu chipul blând şi faţa scăldată de lumină, cu părul cărunt, cu
barba albă imaculată, călca de parcă nici nu atingea pământul, iar în timp ce
ne binecuvânta cu mâna dreaptă pe creştet, rostea cuvinte pe care chiar dacă nu
le auzeam bine, simţeam căldura şi pacea lor în sufletele noastre. L-am
asemănat cu venerabilii patriarhi trimişi de Dumnezeu pe pământ să aducă
binecuvântarea şi pacea. Am simţit că alegerea făcută este cea bună şi locul
meu e acolo, iar rostul meu va fi cel rânduit de Dumnezeu.
Acestei întâlniri i-au urmat apoi multe altele, în cei cinci ani petrecuţi
la Caransebeş, pentru că Părintele Mitropolit Nicolae venea cu regularitate la
evenimentele importante din viaţa Seminarului teologic: hramul bisericii,
serbările şcolare prilejuite de încheierea unor cicluri de învăţământ legate de
marile sărbători creştine precum Naşterea Domnului şi Învierea Domnului, dar
mai ales la sfârşitul anilor şcolari pentru a-i felicita pe absolvenţi,
oferindu-le diplome şi premii în cărţi. De o astfel de întâlnire îmi amintesc
acum, ultima de altfel de la Caransebeş: în 1987, la absolvirea Seminarului,
când m-a îndemnat să urmez calea Sibiului pentru definitivarea pregătirii
teologice, argumentând că Biserica are nevoie de preoţi bine pregătiţi care să
facă faţă cu brio tuturor cerinţelor societăţii actuale româneşti. I-am urmat
sfatul şi am bătut la porţile Institutului Teologic din Sibiu, unde am regăsit,
printre figurile iluştrilor profesori păstrate la loc de cinste în Aula Magna, şi
chipul blând şi atât de expresiv al Înaltului Nicolae, despre care toată lumea
rostea numai cuvinte de apreciere şi laudă, fiind socotit nu numai un mare
erudit, dar şi un om al rugăciunii.
Momentul suprem al „întâlnirilor” noastre l-a constituit ziua în care mi-a
dăruit cel mai de preţ dar dat de Dumnezeu oamenilor, prin Sfânta Taină a Preoţiei,
de a conduce sufletele oamenilor pe lungul şi anevoiosul drum al mântuirii. Se
întâmpla într-o zi însemnată din calendarul creştin ortodox, dar şi pentru creştinii
din urbea Timişoarei, de hramul Catedralei Mitropolitane, la sărbătoarea Sfinţilor
Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, în 30 ianuarie 1993. Atunci, Înaltpreasfinţitul
Părinte Mitropolit Nicolae şi-a pus mâinile peste capul meu, invocând, pentru
mine, harul Duhului Sfânt: „ Dumnezeiescul
har Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, prohoriseşte pe cucernicul ipodiacon VASILE întru diacon. Să ne
rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh…”
Am simţit o bucurie fără margini şi o căldură care mi-a cuprins întreg
corpul. Atunci am făcut un legământ Lui Dumnezeu că-l voi sluji toată viaţa
pentru acest nepreţuit har, dăruit mie prin mâinile, rugăciunile şi credinţa
Înaltpreasfinţitului Nicolae. Acest moment mi-a schimbat radical şi definitiv
viaţa. Nu am mai fost omul de dinainte nici pentru ceilalţi, nici pentru mine
însumi. Devenisem „sacerdotul”, adică slujitorul Domnului, şi am căutat de
atunci, cu timp şi fără timp, după puţina mea pricepere, dar ancorat cu toată
încrederea în sprijinul Lui Dumnezeu, să împlinesc lucrarea de mântuire a
sufletelor încredinţate mie aici, în modesta comunitate a creştinilor din
Giarmata Vii – Überland.
De atunci, au urmat multe întâlniri şi binecuvântate colaborări, dându-mi binecuvântarea
la cele câteva cărţi şi broşuri pe care le-am editat, şi chiar mai mult decât
atât, ostenindu-se să scrie cuvinte ziditoare de suflete în prefaţa acestora,
ori în revista comunităţii locale şi a Bisericii, Vatră nouă – Iconostas, la toate momentele aniversare de la debut şi
până în prezent. S-a bucurat de toate succesele de la Giarmata Vii, fie că era
vorba de realizări de ordin administrativ, reparaţiile capitale succesive ale
Bisericii, construcţia din temelii a Casei Parohiale şi a Aşezământului
comunitar „Preot Filip Doboş”, fie de
cele culturale precum editarea şi tipărirea cărţilor şi broşurilor monografice,
a cărţilor de colinde şi de rugăciuni, a revistei Vatră nouă, ori susţinerea Clubului de şah pentru preşcolari sau a
Cercului de pictură pe sticlă „Icoana,
fereastră spre cer”. Dar cel mai mult s-a bucurat de implicarea tinerilor
în viaţa Bisericii prin înfiinţarea corului „Sfânta
Maria” al Parohiei noastre, primit cu toată căldura în reşedinţa
mitropolitană în sfânta zi de Crăciun a anului 2007.
M-am bucurat de aprecierea Părintelui Mitropolit Nicolae, fiindu-mi
conferite grade şi distincţii bisericeşti şi am fost ales, cu binecuvântarea
Domniei Sale, pentru anumite perioade legislative, în cele mai importante organisme
eparhiale: Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial, Consistoriul Mitropolitan şi
Consistoriul Eparhial. Din zecile şi sutele de întâlniri cu Înaltpreasfinţia Sa,
am căutat să păstrez fărâme din înţelepciunea, bunătatea, blândeţea şi
dragostea lui neţărmurită faţă de oameni. Pentru toate aceste calităţi şi
pentru multe altele, a fost apreciat şi iubit nu numai de preoţi, ci şi de
credincioşii pe care i-a păstorit. Un exemplu mi se pare edificator: vizita
canonică a Înaltpreasfinţiei Sale la Giarmata Vii, în data de 4 septembrie
1994, ocazie cu care a fost Binecuvântată Biserica şi a fost sfinţită pictura
interioară. Bucuria întâlnirii cu Înaltpreasfinţitul era imensă. Euforia
cuprinsese pe toată lumea, a fost un fel de sărbătoare naţională la Giarmata
Vii. Oamenii şi-au vopsit gardurile, au văruit pomii, au împodobit faţadele şi
gardurile cu covoare şi au mers la intrarea în sat, unde l-au întâmpinat cu
caleaşcă şi cai, conducându-l apoi la pas prin tot satul, în sunetul
clopotelor. Biserica s-a dovedit neîncăpătoare la mulţimea credincioşilor şi a
celor veniţi din satele învecinate pentru a participa la acest eveniment. În
mijlocul acestui tumult s-a purtat cu aceeaşi naturaleţe şi modestie, uimind pe
toţi cu simplitatea vorbelor şi a gesturilor, dar mai ales cu bunătatea, blândeţea
şi pacea din priviri.
Dar iată că anii au trecut şi timpul şi-a pus amprenta indelebilă asupra
trupului Părintelui nostru Mitropolit Nicolae, cauzându-i boală, suferinţă şi
neputinţă, dar sufletul său şi calităţile
sale morale şi intelectuale care „i-au
luminat calea vieţi” au rămas aceleaşi până-n ultima clipă a existenţei
sale pe acest pământ.
Ultima noastră întâlnire faţă către faţă a fost în urmă cu mai bine de doi
ani, imediat după aniversarea din 4 martie 2012 a celor cincizeci de ani de
arhipăstorire a Mitropoliei Banatului, într-o vizită particulară, când i-am
prezentat materialele publicate cu această ocazie în revista Vatră nouă. M-a surprins atunci, ca
întotdeauna, aşteptându-mă în picioare la intrare, deşi era suferind, şi bucurându-se
ca de fiecare dată de revedere. La plecare, m-a binecuvântat şi m-a încredinţat,
spunându-mi: „Părinte Vasile, să ai grijă
de credincioşii tăi!” Păstrez această ultimă imagine şi aceste cuvinte ca
un testament lăsat mie şi tuturor colegilor preoţi pe care i-a păstorit. Ne-a
iubit pe toţi ca şi pe copiii săi.
Ziua de astăzi, 21 noiembrie 2014, ar trebui să fie un moment al bucuriei
aniversare, dar, din păcate, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae nu
mai este printre noi, a plecat la Domnul, Cel pe care L-a iubit şi L-a slujit
toată viaţa, dar poate să fie un moment de reflecţie şi de aduceri aminte
asupra personalităţii covârşitoare a celui care ne-a fost tuturor Părinte bun şi
blând şi sfătuitor pe drumul mântuirii. Dumnezeu să-l pomenească cu sfinţii şi
cu drepţii în Împărăţia cerurilor.
Preot Vasile D. Suciu
Preluare din revista Vatră Nouă – cu accept
.jpg)
Nota redacției blogului:
Recunoștință deosebită Părintelui Mitropolit Nicolae Corneanu și amintire veșnică pentru părinteasca binecuvântare și creștineasca încurajare spre realizarea lucrării misionare ”Ortodoxie Autentică”.
Realizator blog - Lucian Pop
