Sistemul medical a ajuns în zilele
noastre la o dezvoltare uluitoare. Tehnici de asistare a reproducerii,
de terapie intensivă ultracomplexă, de chirurgie robotică, intervenţii
genetice, asistare a diverselor funcţii de sistem şi organ fac posibilă
prelungirea peste orice aşteptări a vieţii, dar şi uneori a calităţii acesteia.
Medicamente şi proceduri din ce în ce mai scumpe sunt accesate, cerute,
decontate.
Sistemul
sanitar poate fi tot mai performant, dar şi mai scump. Însă nu de puţine ori
m-am confruntat cu pacienţi cărora li se derulaseră proceduri şi medicaţii
extrem de costisitoare şi ample, fără ca ei să mai dorească să lupte pentru
propria viaţă. Epuizarea fizică şi psihică, depresiile care sunt din ce în ce mai
răspândite, dar şi nemulţumirile, amărăciunile acumulate de-a lungul timpului
faultează grav evoluţia medicală a pacientului şi eforturile conjugate ale
cadrelor de îngrijire. Uneori un cuvânt bun, o privire blândă, o atingere
prietenoasă, o explicaţie dată cu bunăvoinţă pot înclina balanţa spre o
mobilizare mai bună a voinţei pacientului. Alteori înseşi stările mai sus
menţionate sunt cauze declanşatoare ale suferinţei visceralizate într-o
disfuncţie sau alta.
Extinderea
fenomenului sufletesc este necontorizată. Nevoia, însă, de ridicare de
biserici, foarte multe comparativ cu alte instituţii şi ele cu potenţial de a
ajuta - şcoli,spitale, instituţii de cultură, arată că, de multe ori, oamenii
găsesc refugiul necesar doar în credinţă, singura care mai poate face ceva:
,,de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!˝ (Marcu 9, 22). Şi mult
aşteptatul răspuns dumnezeiesc: ,,de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce
crede” (Marcu 9, 23). Vine şi strigarea din adâncul sufletului: ,,cred, Doamne,
ajută-mi necredinţei mele!” (Marcu 9, 24).
Ultimul liman de alinare a fost şi va rămâne
Biserica. Însă ea singură nu poate nici măcar să aducă speranţă în sufletul
cuiva, dacă acesta rămâne închis mesajului. Partea iniţială: ,,cred, Doamne!’
este de multe ori trecută cu vederea. Şi pentru ajutor de la Dumnezeu, ca şi
pentru rezolvarea multor probleme în viaţă, trebuie să începem cu acel cred.
Cred din adâncul fiinţei mele că viaţa mea îşi va găsi un sens atunci când
toate par să se prăbuşească în jurul meu, cred că persoana sau persoanele care
m-au rănit cu îndârjire şi care mi-au zdrobit inima se vor schimba, fără ca eu
să mă distrug ca suflet, cred că îmi voi desfăşura menirea chiar dacă luni şi
ani nu găsesc serviciul dorit, cred că măcar mă voi simţi mai bine şi voi fi
uşurat în durerile trupeşti, chiar atunci când nimeni nu-mi mai dă o şansă.
Cred că voi izbuti să-mi ajut copiii, chiar dacă sunt sărac lipit pământului,
cred că îmi voi găsi până la urmă calea spre sufletul celui de care sunt
separat printr-o împrejurare sau alta. Acest cred care mişcă şi munţii din loc
trebuie să-şi facă simţită prezenţa constantă în fiecare tresărire a inimii, în
fiecare secundă, gând şi activitate a noastră.
Trebuie
să învăţăm să credem, înainte de toate. Şi atunci se va aprinde o candelă în
întunericul inimii noastre zdrobite, şi vom vedea sensul suferinţei şi vieţii
noastre. Să învăţăm să ne luminăm sufletul cu credinţă şi să-l întărim cu
speranţă, pentru a ajunge la binefăcătoarea dragoste a unei inimi refăcute din
propria zdrobire.
Dr. Laura Magdalena NICOLESCU
