FAMILIE

BUCURIA  CUNOAŞTERII

Ea începe odată cu intrarea unui sufleţel în lume. Dragostea mamei este lecţia numărul unu. Iar lecţia numărul doi este glasul ei, care setează urechea muzicală a sufleţelului - proaspăt sosit de la Dumnezeu - în tonalităţile limbii materne. Iar cît de curînd, la vîrsta curiozităţilor inepuizabile, esenţiale sunt răbdarea şi înţelepciunea cu care copilul primeşte adevărul , pe înţelesul lui, evident, la toate întrebările sale, ca de pildă : unde se duce mîncărimea după ce o scarpini ? Încuietoare întrebare, însă perfect logică şi care merită un răspuns onest. Dacă dăruindu-se cu  dragostea care îndelung rabdă, este binevoitoare şi nu se aprinde de mînie -  dupa cuvîntul Sf. Apostol Pavel  - mama răspunde, ea îşi împlineşte rolul ei rostuitor, vocaţia de mamă. Căci Dumnezeu a hărăzit femeii nu numai să fie izvorul vieţii, ci şi  să croiască prin iubire drumul destinelor în copiii ei. Bucuria împărtăşită a cunoaşterii  ca primă experienţă, amintirea adevărului, vor fi un temeinic punct de plecare pentru orientarea copilului în lumea în care a sosit.

De ce detaliu depinde uneori Cărarea!  Căci un răspuns iritat de genul : lasă prostiile , că n-am timp de ele , stai cuminte la desene că am treabă!  poate pune în mîna copilului o alt fel de busolă,  stricată de zgomotul şi furia unor surse de aşa zis divertisment pentru copii , voit pervertite de “ civilizaţia” urîtului.

Marele sociolog şi distins profesor Ilie Bădescu, cel care ,  prin monumentala lucrare “Noologia” propune o abordare creştină a ştiinţelor societăţii , numeşte  stîlpi ai identităţii: sufletul, graiul, amintirea si vocaţia. Iar vocaţia o defineşte ca : “ieşire din sine într-o afirmare morală, dezinteresată a profesiunii…a talentului…” (p.296). În tradiţia românească şi în dulcele grai românesc aceasta înseamnă să faci ceea ce ai de făcut cu tragere de inimă, aşa ca pentru Dumnezeu. Genial, Petre Ţuţea vede punctul de echilibru al omului în lume : “ între Dumnezeu şi neamul meu”. Căci de la neam urcă în om seva identităţii şi de la Dumnezeu coboară harul vocaţiei. Iar cuvîntul Sf.Scripturi spune clar ce ai de făcut cu talanţii : să-i înmulţeşti. În dar ai luat, în dar să dai !

Asta face mama, rostuind, croind drumul destinelor, dăruindu-se chiar şi pe sine în înălţarea pruncului ei spre Dumnezeu. Sau asta făcea în tradiţia neamului românesc. Căci întrebat într-un interviu, cu puţin timp înainte de a pleca la Domnul,  ce ne lipseşte nouă, românilor, să ieşim şi noi la un liman, Părintele Iustin Pârvu  -  duhovnicul blîndeţii, cum obişnuiam să-i spunem - a răspuns : mame sfinte.

Dar vine vremea cînd bucuria cunoaşterii cu inima va trece lin în cea a cunoaşterii cu mintea. Şcoala îi pune omului în mînă cîrma minţii printr-una din cele mai înalte vocaţii , aceea de dascăl. Este acea călătorie, chiar şi de două mii de mile, despre care un vechi proverb chinezesc spune că începe tot cu primii paşi. Poate că pe alocuri ei mai sînt, sau ar trebui să mai fie paşii

care pasc oiţele negre pe cîmpul alb al colii de hîrtie,  căci toate la timpul lor.    Dacă nu cumva s-au pervertit deja pe cîmpurile minate ale jocurilor pe calculator.

 Şi ce călătorie ! De la începutul ei pînă la destinaţie, cînd prin dascălii săi vocaţionali copilul de odinioară şi-a descoperit la rîndu-i  vocaţia, rostul  în lume , Dumnezeu lucrează la caracterul său  prin omul de la catedră. Dăruire de sine ? Îndelungă răbdare ? Răspundere faţă de viitoarea armonie a lumii ? Mai mult sau mai puţin din fiecare dau tragerea aceea de inimă cu care şi educaţia se face, aşa, ca pentru Dumnezeu.

Se spune că vocaţia este un dar dumnezeiesc, revărsat cu generozitate peste oameni în vremuri de înaltă disciplină morală, dar cu parcimonie atunci cînd răspunsul la Dragostea  Tatălui  este inima meschină, sau mai degrabă neascultarea, anarhică şi dizolvantă prin efectele ei.  Şi totuşi, Şcoala românească - indiferent de densitatea furcilor caudine pe metrul pătrat, prin care a fost trecută din vreme în vreme - a păstrat prin predanie grandoarea şi smerenia unui act de cultură roditor  . Dar nu oricum. Ci prin jertfa celor pe care neamul, recunoscător pentru aceste roade, pentru oamenii providenţiali la vremuri de restrişte în istoria românilor, i-a numit apostoli la catedră.

Asta face dascălul, iubindu-şi profesia pînă la dăruirea de sine, căci  răspunderea este o povară grea iar îndelunga răbdare o jertfă, mai ales cînd trebuie s-o ai mai degrabă cu egoismul ambiţios al părinţilor obsedaţi de modelele televizate de succes, iar tu , dascăl ştiind cît suferă copiii din pricina aceasta. Profesoratul  vocaţional rămîne, în varianta sa originală, pînă la urmă o lecţie continuă de iubire faţă de aproapele .

Genială inspiraţie dacică sau  know-how oltenesc, masa cu trei picioare  este păstrată pînă astăzi de rudeniile noastre ceva mai iuţi , de peste Carpaţi, ca expresie a stabilităţii. Şi într-adevăr, sprijinită în trei puncte e greu de clătinat. După model, comunitatea românească tradiţională  - pînă la marea sincopă roşie a istoriei - a fost şi ea greu de clătinat, căci  stătea în trei puncte inbatabile de sprijin: mama - rostuitoare a familiei,  dascălul - apostol al cunoaşterii şi preotul -chemat de Dumnezeu să  rotunjească pentru fiii Săi ocolul, cum numeşte Părintele Arsenie Boca minunea întoarcerii Acasă la Tatăl Ceresc a fiecărui suflet intrat cîndva în lume. În vocaţia sa  de a ne mijloci pînă atunci, prin iubire, întîlnirea cu Mîntuitorul Hristos stă adevărata bucurie - duhovnicească - a adevăratei cunoaşteri.

                                                                                                                             Doina Jalea, jurnalist