Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, rostit în Catedrala Patriarhală la finalul slujbei de Te Deum săvârşită cu prilejul Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie 2015:
Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire a poporului român într-un stat român unitar, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.
În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. În Transilvania, 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].
În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.
Acum, la aniversarea a 97 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul şi recunoștința cuvenite tuturor făuritorilor actului măreț al istoriei noastre pentru care au luptat moșii şi strămoșii noştri, ştiind că unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar a fost încoronarea multor eforturi jertfelnice, spirituale şi materiale, de afirmare a conștiinței naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.
Pentru toate binefacerile Marii Unirii, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.
De Ziua Naţională a României trebuie reafirmată în mod special preţuirea şi dragostea faţă de poporul român.
În aceste sens, trebuie să contribuim, prin rugăciune, solidaritate şi fapte bune, la alinarea suferinţei celor care au pătimit în urma incendiului de la Clubul Colectiv din Bucureşti. De asemenea, trebuie să contribuim mai mult la promovarea educaţiei spirituale şi intelectuale a copiilor şi a tinerilor, pentru ca ei să realizeze mai eficient legătura dintre cunoştinţele intelectuale şi viaţa concretă de zi cu zi.
Totodată, Biserica trebuie să contribuie la păstrarea şi cultivarea darului sănătăţii spirituale şi fizice a poporului, prin tratarea bolnavilor din aşezămintele ei medicale, prin extinderea programelor: „Donează sânge! Salvează o viaţă” şi „Sănătate pentru sate”, precum şi prin programele de medicină preventivă, care să-i ajute pe oameni să evite diferite boli.
O grijă deosebită trebuie arătată în continuare şi pentru păstrarea identităţii şi spiritualităţii româneşti în viaţa românilor aflaţi printre străini, în diaspora română.
Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unității naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfântul Ştefan cel Mare, cinstit la Chişinău
Preasfinţitul Părinte Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a oficiat miercuri, 2 iulie, slujba Sfintei Liturghii la Paraclisul Eroilor Independenţei, care are ca patron spiritual pe Sfântul Ştefan cel Mare, informează mitropoliabasarabiei.md.
Preasfinţia Sa a vorbit despre virtuţile creştine, despre faptele bune şi mari ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, care au făcut ca imediat după trecerea sa la cele veşnice, poporul să-l considere drept sfânt şi despre semnificaţia zilei de 2 iulie pentru toţi românii. În cadrul Sfintei Liturghii s-au înălţat rugăciuni pentru ostaşii căzuţi în conflictul de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992. Preoţii şi credincioşii prezenţi au mers apoi la monumentul Voievodului Sfânt din centrul Chişinăului, unde au depus flori şi au înălţat rugăciuni către Binecredinciosul Domnitor, apărător al crestinătăţii.
04.07.2014 | 12:05
Pr. Prof.
Dr. Theodor Damian - Institutul şi Biserica
“Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York
“De la
moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”
Ziua Învierii să
ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile!
Învierea Domnului nu poate fi despărţită de
răstignirea şi patima Sa pe cruce. Pentru a înţelege Învierea trebuie să
înţelegem sensul patimii, iar pentru a o înţelege pe aceasta este nevoie de
lumina Învierii. Patima este un sacrificiu. Or, când te sacrifici o faci
în vederea unei binefaceri mai mari. Pot exista sacrificii fără avantaje
ulterioare, după cum pot exista avantaje, câştiguri care nu au necesitat
sacrificii anterioare. Nu însă în cazul patimii şi învierii Domnului unde toate
etapele vieţii şi activităţii Mântuitorului au o înlănţuire interioară şi o
evoluţie vizibilă spre un deznodământ ce are implicit şi în mod direct de a
face cu mântuirea omului. Cu alte cuvinte toată viaţa şi activitatea
Mântuitorului începând chiar din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi
terminând cu reabilitarea omului în şi prin Hristos în comuniunea finală,
eshatologică cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, este bazată pe iconomia divină, deci
totul are un sens precis, fiecare etapă, eveniment, iluminându-l pe celălalt.
Legătura
dintre moartea şi învierea Domnului sau mai precis dintre suferinţa ce aduce
moartea şi înfrângerea morţii sau scăparea de ea şi deci salvarea, reuşirea,
supravieţuirea este prefigurată încă din Vechiul Testament unde, în cazul
poporului ales, “paştile” sau “trecerea” (a îngerului morţii pe la casele
egiptenilor ocolind casele evreilor ale căror uşi erau unse cu sângele mielului
pascal), implică suferinţa robiei în care se afla acesta, “paştile” acolo
ducând prin intervenţia divină la eliberare. Asta în prima fază.
În faza a
doua, “trecerea”, “paştile” este legată de traversarea Mării Roşii unde,
evreii, cu frica morţii în spate, tot o suferinţă şi aceasta, urmăriţi fiind de
armata egipteană, au intrat deodată pe fundul mării (apele fiind deschise miraculos).
Adâncul mării unde fără intervenţia divină i-ar fi aflat moartea, prefigurează
coborârea Mântuitorului în adâncul cel mai de jos al iadului, locul morţii
eterne din care Iisus iese victorios distrugând moartea prin/cu moartea Sa. Dar
trecerea prin adâncul Mării Roşii este o trecere pascală, de la moarte la
viaţă, salvatoare, de la suferinţă la libertate.
La libertatea
pustiei! Aici ne aflăm în etapa a treia a contextului prefigurării. Evreii erau acum scăpaţi de moarte dar
prizonieri ai pustiei. Un alt “paşti” era necesar în această situaţie care să
facă trecerea de la suferinţa captivităţii pustiei, a rătăcirii, a riscurilor
şi nevoilor îndurate acolo, la pământul făgăduinţei, la adevărata libertate,
salvarea finală, şi acestă trecere se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu,
prin Moisi, alesul Său.
În cazul morţii şi învierii Mântuitorului Hristos
legătura dintre aceste două etape ale vieţii sale se face tot prin intervenţia
lui Dumnezeu, datorită dumnezeirii Mântuitorului care a fost om adevărat şi
Dumnezeu adevărat, şi motivul, ca şi în cazul prefigurărilor
vetero-testamentare, e tot grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Diferenţa
mare dintre Paştile Vechiului Testament şi cel al Noului Testament este că
acolo Dumnezeu intervine în viaţa poporului ales prin oameni (Moisi) dar şi “ex
cathedra”, (stâlpul de foc, norul strălucitor, imunizarea la muşcăturile
şerpilor veninoşi prin privirea la şarpele de aramă înălţat în pustie), în timp
ce aici Dumnezeu intervine în mod personal şi concret trimiţând pe Fiul Său,
Logosul divin să se întrupeze în istoria şi condiţia umană pentru o salvare nu
circumstanţială, dintr-o suferinţă reală dar limitată în timp şi spaţiu, ci
pentru o salvare existenţială, generală şi totală, definitivă pentru aici şi în
veci.
De ce a fost
nevoie ca Dumnezeu să procedeze astfel, pentru acest Paşti efectuat de Fiul
Său, spre deosebire de felul cum a împlinit Paştile vechi-testamentar? Pentru
că acolo Dumnezeu avea în vedere un singur neam, pe evrei. Aici Dumnezeu are în
vedere tot neamul omenesc după cum spune simplu şi clar Sf. Ap. Pavel:
“Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vină” (I Timotei 2, 3-4). Aici este punctul culminant al istoriei întregii
creaţii pentru că păcatul omenesc a adus suferinţa nu numai omului, dar, pe
cale de consecinţă, şi creaţiei, după cum tot Sf. Ap. Pavel precizează: “Ştim
că toată făptura suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani, 8, 22).
Deci la o
suferinţă generală, la o moarte generală era nevoie de o mântuire generală. Aşa
se face că Fiul lui Dumnezeu vine şi ia asupra Sa păcatul lumii, suferinţa
întreagă implicată în acesta şi moartea ca şi consecinţă directă a lui, aşa cum
citim tot la dumnezeiescul Pavel: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui
Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru” (Romani 6, 23).
Tot din acest
text reiese faptul că, dincolo de luarea asupra Sa a păcatului omenirii cu
toate consecinţele lui, ultima şi cea mai gravă fiind moartea, Mântuitorul
Hristos, prin Paştile Său, ne aduce harul divin care ne deschide poarta
veşniciei. Acest lucru indică marele salt calitativ la nivel existenţial pe
care-l realizează moartea şi învierea Domnului nostru.
În sfârşit,
moartea Domnului Hristos pe cruce “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”,
cum zicem în Simbolul credinţei, înseamnă moartea morţii, lucrul cel mai
important. Moartea nu a avut putere asupra Mântuitorului, El a mers în moarte
ca-ntr-o tabără vrăjmaşă şi a distrus-o prin propriul Său sacrificiu, “cu moartea (Lui) pe moarte călcând,” cum frumos
cântăm la slujbele Învierii.
Acum, prin
Învierea Domnului ni se deschide nouă calea spre locul de unde venim, spre
locul unde suntem aşteptaţi din veşnicie: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu
şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei
25, 34). Pentru aceasta însă este nevoie să “intrăm” întru învierea Domnului
nostru prin credinţă, căci zice ca un avertisment Sf. Ap. Pavel: “Dacă [nu
credeţi] că Hristos a înviat, zadarnică este atunci propoveduirea noastră,
zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Adică, mai grafic vorbind,
să ne ţinem de Hristos Domnul aşa cum în iconografia ortodoxă a Înveirii Adam
(şi alţii după el) este văzut ca ţinându-se de mâna întinsă a lui Hristos.
Ce a făcut
Dumnezeu prin învierea Fiului Său este mâna întinsă către omenire pentru ca
odată cu întoarcerea Mântuitorului la Tatăl, omenirea, ţinându-se de El, să
meargă de asemnea la Tatăl, unde îi este locul.
* * *
Aşadar de la
învierea Domnului încoace suntem, toţi cei credincioşi, în “corabia Paştelui”
navigând pe apele vieţii ce ni s-a dat, sub cârma Celui ce a înviat din morţi,
spre Împărăţia Părintelui nostru ceresc.
Cu moartea înfrântă de Domnul Hristos, eliberaţi
noi înşine de frica morţii, avansăm prin moarte spre veşnicie cântând cântarea
de biruinţă:
“Hristos a
înviat din morţi,
cu moartea pe
moarte călcând
şi celor din
morminte
viaţă
dăruindu-le.”
Nota redactorului blogului: Muțumid
părintelui Damian Theodor pentru trimiterea pe email a predicii de Paște, dorim
sfinției sale și tuturor credincioșilor ortodocși din New York un Paște fericit
cu lumina Mântuitorului Hristos în suflete, asigurându-I totodată că noi cei de
acasă le suntem aproape și ne rugăm pentru ei, ca să se întărească credința
lor. Vă îmbrățișăm cu drag iubiți frați !
