Despre tinerii de astăzi şi morala creştină,
precum şi despre primenirea lor în Biserică...
Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să
trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una
este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti –
şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică
în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc
duhovniceşte!...
Tinerii vin întotdeauna cu
prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea
ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera
de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi
curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a
problemelor lumii post - moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al
vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi
dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece
din nou prin astfel de experienţe!...
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din
viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe
aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu
mai multă dificultate!... Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei
în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns
legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se
prezinte ca parte a întregului Ecleziei!...
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care
trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să
reevalueze atitudinea apologetic–mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri
de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi
variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi
laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul
post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!... Toate acestea duc la
înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept
„fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din
punct de vedere duhovnicesc!... Pentru combaterea acestora este nevoie de
canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult
discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind
ca un leu căutând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind
că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale,
nici porţile iadului nu o vor birui!...
Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească a
tinerilor în Biserică, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce
trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii
lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul
Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce
duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la
„Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a
Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea
aceasta (a păcătoşilor)!...
Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie
să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp
şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului
nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de
unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de
instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a
autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a
mândriei şi a slavei deşarte!... Energia rămasă după toată răvăşirea noastră
moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii
curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot
felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori
la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne
înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc
prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!...
Tendinţelor bine cunoscute
de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita
participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să
aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu
tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune
cu oamenii, în şi prin Biserică!...
În tot acest răstimp
acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm
foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că
Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim
recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi
să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam
nevoie!...
În altă ordine de idei, referindu-mă, în rândurile de mai jos, la relaţia şi raportul tinerilor de astăzi
cu morala creştină, aş vrea să precizez faptul că, noi, tinerii, şi în general
creştinii n-ar trebui să înţelegem problemele de morală ca un scop în sine.
Evanghelia are, într-adevăr, un conţinut moral, dar moralitatea nu-şi este
suficientă ei însăşi. Putem întreba unde este “moralitatea” atunci când însuşi
Atotdesăvârşitul Dumnezeu îndură răstignirea? Noi, tinerii, ne răzvrătim
adeseori împotriva legilor morale, fiindcă instinctul nostru spiritual trezeşte
în noi dorinţa de a ne lăsa călăuziţi de iubire într-orelaţie liberă şi
personală cu Adevărul. Problemele morale trebuie prezentate întotdeauna în aşa
fel încât acest instinct spiritual să fie favorizat să se dezvolte şi nu
sufocat, căci un mare scriitor bisericesc a subliniat faptul că “virtutea
există pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute” - Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Noi înşine trebuie să dăm un exemplu de morală creştină sub
toate aspectele ei: poate că, dintr-un anumit punct de vedere, viaţa noastră
este curată, dar suntem noi oare întotdeauna generoşi cu cei aflaţi în nevoi?
Ne-am eliberat oare de spiritul agoniselii? Încercăm oare să ne trăim toată
viaţa noastră întru Domnul? Poate că viaţa noastră este în felul ei “imorală”.
Când discutăm probleme morale,
trebuie să ne manifestăm convingerea că, reduse la ele însele, principiile
etice n-au valoare veşnică şi-ar putea duce la fariseism, la ipocrizie, chiar
dacă ar fi înveşmântate într-o terminologie creştină. Există desigur etaloane de
comportament proprii vieţii creştine - le găsim în Sfânta Scriptură şi în
învăţăturile sfinţi1or - dar, strict vorbind, ele nu sunt etaloane etice; sunt
reflectarea vieţii dumnezeieşti în existent umană. Creştinismul trebuie
experimentat nu ca îmbrăcarea unei “cămăşi de forţă” morale, ci ca “trăirea
plenară a vieţii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a atotadevărului
dumnezeiesc”. Desigur, trebuie să ne luăm în serios păcatele morale şi
să nu subestimăm primejdiile suf1eteşti, spirituale, la care ne expun, dar nu
trebuie să înţelegem moralitatea în termenii păstrării unei conştiinţe
confortabile în această lume, ori a păstrării unei reputaţii intacte în ochii
celorlalţi, ci în termenii de mântuire (scopul vieţii creştine este
dobândirea vieţii veşnice; în relaţie şi comuniune cu Dumnezeu, scopul este
dobândirea mântuirii persoanei umane).
Noi, tinerii, suntem aproape de
Evanghelie prin aversiunea şi dispreţul faţă de ipocrizie şi faţă de mulţumirea
de sine. Hristosul care ne va atrage este cel care i-a certat pe evrei, pe farisei
pentru făţărnicia şi ipocrizia lor. Trebuie să înţelegem păcatul într-un mod
autentic ortodox. Păcatul este judecat prin pierderea harului pe care îl
suferim când ne depărtăm de la izvorul voinţei dumnezeieşti. Acceptăm autoritatea
canoanelor, învăţăturilor şi principiilor bisericeşti, dar când vedem un tânăr
care refuză să accepte îndrumările ei s-ar putea să trebuiască să-i îngăduim
aceluia să redescopere autoritatea spirituală a Bisericii prin experienţa lui
personală; adeseori nu există altă cale, deşi ea poate fi dureroasă.
Relaxarea moravurilor în zilele
noastre este o mare ispită pentru noi tinerii, şi nu numai. Societatea noastră
este mult prea permisivă si uşuratică. Toate perversiunile sunt acceptate şi justificate,
iar faptul de-a rămâne credincios căii lui Iisus Hristos este foarte posibil să
fie văzut şi el ca o “perversiune”. Noi ştim şi purtăm aceasta în mintea şi
inima noastră şi totuşi nu-i mai puţin adevărat că ispita de a părăsi credinţa
creştină însăşi influenţaţi fiind de tot felul de curente venite de oriunde şi
de fapt de nicăieri - este mai puternică şi mai gravă, şi că trebuie să fim
foarte atenţi atunci când avem de-a face cu astfel de tineri. De exemplu,
adeseori o relaţie păcătoasă se naşte pentru că inima cuiva e deja relative indiferentă
la chemarea lui Hristos făcută fiecăruia personal. Când încercăm să îndreptăm
pe cineva trebuie să încercăm să venim la miezul problemei, şi atunci când
înfruntăm problemele de ordin moral ce ne privesc pe noi tinerii, trebuie să
avem grijă să păstrăm ordinea priorităţilor. Avem nevoie de mult tact şi
discernământ când experimentăm idei noi, şi nu trebuie să ne creăm problem mai
mari numai pentru că, de teamă, pierdem din vedere esenţialul.
Mulţi dintre tinerii care se
droghează astăzi se răzvrătesc împotriva prea multor reguli şi obiceiuri în
care ei nu mai văd niciun sens profund sau se răzvrătesc împotriva principiilor
şi învăţăturilor sănătoase dar prezentate şi chiar impuse într-o manieră cu
totul deficitară, adică ostilă. O broşură publicată recent de către guvernul
britanic în legătură cu abuzul de droguri, constată că cea mai bună măsură
preventivă împotriva drogurilor este o relaţie bună între tineri, mai ales
între adolescenţi şi părinţi, bazată pe comunicare, deschidere şi încredere
reciprocă.
În cazul unor dileme de ordin moral,
tinerii trebuie să se roage, să continue acest lucru şi să caute cât mai
devreme cu putinţă sfatul unui preot duhovnic. Părinţii trebuie şi ei să se
roage şi să urmeze sfatul duhovnicului. Nu trebuie neglijate nici prieteniile curate
şi sincere. De fapt, atât preotul duhovnic cât şi părinţii trebuie abordaţi ca
nişte prieteni - dar şi invers.
Aş vrea să subliniez ca o
constatare, că multe dintre problemele pe care tinerii le ridică preoţilor şi
educatorilor trebuie să fie discutate cu tinerii înşişi. Dacă despre toate
aceste problem se vorbeşte în mod firesc şi din timp acasă, adolescentul de
pildă, este pregătit pentru hotărârile ce le va avea de luat. Cel mai adeseori însă,
din nefericire, problemele sunt de obicei ridicate abia când s-a creat deja o
barieră între generaţii. Ar fi de dorit ca pe măsură ce copiii se apropie de
vârsta adolescenţei să înceapă să discute cu părinţii despre ispitele cu care
se vor confrunta mai târziu.
Ca o concluzie, aş dori să subliniez
faptul că, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii
noştri aceeaşi dragoste ca aceea a fiului risipitor, care, este de fapt a lui
Dumnezeu însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste
pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară
îndepărtată unde ar risipi-o în păcat.
Întâlnim, deseori,
foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau
nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori
fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la
care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea,
la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea
fermă că toţi vor dobândi - în timp - ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus
Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte
concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră
la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea
pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”
Acum, în încheierea acestui articol, voi afirma şi
susţină că, cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit,
în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai
departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am
crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu
noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va
avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să
se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!...
Stelian Gomboş
