Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi
astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva
şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu…
Câteva
repere bio-bibliografice
Domnul
Dan Gheorghe Dungaciu s-a născut la data de 3 octombrie
anul 1968
în municipiul Târgu Mureș; este un sociolog și
geopolitician român, fost consilier al președintelui interimar al Republicii
Moldova Mihai Ghimpu,
pentru problemele integrării europene a acestei ţări. Are și
cetățenia
Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de
Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi Directorul
Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI).
A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale:
Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and
Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of
Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social
Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die
Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social
Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociaţii naţionale şi
internaţionale de profil şi laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru
sociologie al Academiei Române (1995) şi al Premiului Internaţional pentru
Sociologie al Universităţii din Istanbul - Turcia (2001).
Dintre
lucrările şi cărţile publicate amintim câteva:
Sociologia
și geopolitica frontierei (coautor), 2 volume,
1995;
Istoria
sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996
“Rețelele omeniei” și rețelele mistificării, 1997
Enciclopedia
valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor)
Statul și comunitatea morală.
Memorii (1904-1910), Traian Brăileanu, (ediție
îngrijită, studiu introductiv și repere
bibliografice de Dan Dungaciu), 2002
Sociologia
românească interbelică în context european, 2002
Națiunea și provocările (post)modernității, 2002
Moldova
ante portas, 2005
Cine suntem noi? Cronici
de la Est de Vest, Editura Cartier, Colecţia Cartier Istoric, 2009 şi multe altele...
Viziunea,
concepţia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea creştinilor, a laicilor
în viaţa Bisericii
În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul
canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: „Convins că Biserica
nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi
imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată
slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit
situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie
niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului
ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului
în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi
spaţiul public din România arată prost.
Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum
pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz,
contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul
public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la
apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi
de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ,
rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ
adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând,
lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le
aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să
le luăm pe rând.
Când libera cugetare fură startul… - remarcă
sociologul Dan Dungaciu
La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea!
Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public
din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin
subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate
pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură
şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica
religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi
apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că
subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori
străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi
pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima
înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare
dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o
defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura
lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau
sondaje encomiastice.
Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua.
Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări
o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în
spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat.
Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată
libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul
nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a
evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)
Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi
incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim
acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis
communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă
a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A
spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care
norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi
acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu
deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie.
Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în
timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră,
deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei,
influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un
aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un
abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne
timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o
legislaţie specifică pe dimensiunea socială).
Al treilea element prin care discursul public este
distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună
ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt
cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească
propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios
trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile
în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia
nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă
pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici
măcar ca bază a discursului public.
Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă
eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi
prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar
dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba
unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit,
alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi
presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre
multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva
seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi
tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“
constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte
inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci
sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul
care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care
vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este.
Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor,
nu poate fi evitată. Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest
adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele
religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei
cugetări.
În ce cred cei care (mai) cred? – Ne întreabă sociologul Dan Dungaciu
Cunoscutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi
cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee
falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea
şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu
face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la
cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea
acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte
harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui
incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! –
lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative
indiscutabile.
La pelerinaje,
iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de
noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu
Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără
pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“,
credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi
la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu
de cuantificat.
A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj
religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este
spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane,
moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează
regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe
constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul
care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin
lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi
acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele
veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la
loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie
de refăcut.
A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“.
Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este
credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate
se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme
mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“.
A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“.
Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că
aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni
istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu
neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se
mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu
istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă.
A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant“. Este
un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care
aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica
tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat
o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar
sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate
nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea,
darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.
Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o
ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe
Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este
anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic
vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a
fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o
ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.
Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de
spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură,
cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public.
Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori
nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.
Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe
bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu
Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios
spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai
eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios
al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie,
iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a
încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de
profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident.
La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu
românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica
Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu
i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să
decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi,
în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace.
Şi aici apare a doua problemă.Deşi aplombul mediatic al Bisericii este,
în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune,
radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă.
Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale
Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea
pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept
program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta,
decisiv, spaţiul public din România.
„Oficial ne
merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc
de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au
dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi
„agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa
sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate
obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive.
Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum
am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de
a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe
măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic… -
afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.
Material întocmit şi redactat de Stelian Gomboş
