A umbla cu
Dumnezeu
Umblarea cu Dumnezeu constituie un deziderat ce se
impune a fi împlinit de toţi cei care doresc să atingă
standardul unui creştinism real, la cota unei maxime trăiri duhovniceşti.
Această trăire, care conduce în final la etapa de îndumnezeire a omului, este
condiţie suficientă, dar în acelaş timp absolut necesară pentru cei care doresc
să simtă prezenţa reală a lui Dumnezeu în vieţile lor, în mod permanent. Pentru
ca un creştin să poată îndeplini cerinţa scripturală de a fi o epistolă vie şi
o candelă aprinsă, pentru a emana în jur lumină, e necesar să dispună în
prealabil de capacitatea de a primi această lumină de la Mântuitorul Hristos -
izvorul luminii neapuse.
A sta în prezenţa lui Dumnezeu necesită smerenie,
credinţă vie izvorâtă dintr-o inimă curată, neprefăcută, dar mai ales presupune
realizarea ipostazei exprimată de către Sfântul Apostol Pavel în epistola către
Galateni: “…Nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine...,” (Galateni 2, 20). Dintre profeţii şi patriahii ce au umblat cu Dumnezeu,
Ilie şi Enoh, înainte de a fi răpiţi la cer primiseră confirmarea că sunt
bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Doar umblând cu Dumnezeu putem ajunge în Rai.
Numai astfel vom putea purta lupta cea bună şi sfârşind alergarea să ne aştepte
cununa neprihănirii ce o vom primi de la Hristos. Pentru ca harul divin să
poată deveni lucrător în viaţa creştinilor trebuie ca voinţa acestora să fie
complet supusă voinţei divine, iar ţelul lor de viaţă să se constituie în
împlinirea voinţei divine.
Umblarea cu Dumnezeu nu devine posibilă decât
printr-o trăire bazată exclusive pe credinţă vie, nezdruncinată, căci: “Prin
credinţă a fost strămutat Enoh ca să nu vadă moartea şi n-a fost găsit, pentru
că Dumnezeu îl strămutase” (Evrei 11, 5). A umbla cu Dumnezeu presupune a-I
urma ca ucenici Mântuitorului Hristos, ceea ce impune în mod implicit şi
împlinirea spuselor Domnului Hristos de a ne lua crucea personală şi a-I urma
Lui.
Pentru a ne învrednici de prezenţa Celui Preaînalt
în viaţa noastră e necesar să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm
în omul cel nou (Efeseni 4, 22-24).
Din atributul unitar al Sfintei Treimi rezidă
condiţia fundamentală pentru a beneficia de prezenţa continuă a lui Dumnezeu: A
fi înrădăcinaţi în Hristos,
una cu El, având toată capacitatea aţintită la Căpetenia desăvârşirii noastre,
căci: “Dacă este cineva în
Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au
făcut noi” (2 Corinteni 5,17). Doar avându-l pe Hristos
Mântuitorul în inimile noastre, numai prin El, cu El şi pentru El, nădejdea
slavei, vom fi capabili a ne desfăşura umblarea zilnică cu Dumnezeu. Pentru a
fi în părtăşie permanentă cu Cel Atotputernic este necesar să primim puterea
conferită de rugăciunea neîncetată. Umblarea cu Dumnezeu presupune în primul rând
o credinţă vie, urmată implicit de o supunere necondiţionată la împlinirea
voinţei divine în viaţa respectivului creştin. Este necesar, prin urmare, să ne
comportăm asemenea unor copii, căci altminteri, cu nici un chip nu vom putea
moşteni Împărăţia Cerurilor.
Un om matur are o voinţă a cărei tendinţă este de
a se impune. Un copilaş are o voinţă care se supune şi se raportează permanent
la deciziile şi voinţa tatălui. După cum Hristos a căutat să facă în toate voia
Celui ce L-a trimis, tot astfel se cere ca şi noi să împlinim întru totul voia
lui Dumnezeu. Menţinerea unităţii în Hristos o găsim adresată în Sfânta
Scriptură: “Prin urmare, aşa
cum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi întru El, înrădăcinaţi
şi zidiţi fiind într-Însul, întăriţi în credinţă aşa cum a-ţi învăţat-o şi
prisosind în ea cu mulţumire (Coloseni 2, 6-7).”
E necesară o verificare permanentă a traseului
străbătut în umblarea noastră zilnică. “Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi
vezi ce-ai făcut?” (Ieremia 2, 33). Aceasta evident prin prisma raportului
biblic de condiţionalitate: “Eu în ei şi Tu în Mine”.
A crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi implicit a crede
în ceea ce Dumnezeu a vestit mai dinainte, adică - “a te lăsa la mâna
Domnului”, ştiind că “orice lucru El îl face frumos la vremea lui.” (Ecclesiastul 3, 11). Timpul, voinţa
şi modul de acţionare a lui Dumnezeu ne modelează caracterul asigurând
creşterea duhovnicească. Smerenia – este condiţia necesară ca Dumnezeu să poată
lucra în noi desăvârşirea voii sale. Condiţia material – financiară precară
poate reprezenta o cale de menţinere în smerenie pentru dobândirea adevăratei
bogăţii a Împărăţiei Cerurilor. Dumnezeu poate întoarce un rău aparent spre
bine, aşa cum s-a întâmplat cu Iosif – care a ajuns în Egipt, urmând un plan al
lui Dumnezeu pentru salvarea familiei sale în timpul foametei. Dumnezeu este
adăpostul şi sprijinul nostru în orice greutăţi, încercări sau primejdii
(Psalmul 45, 1).
În momentul în care vom avea suficiente experienţe
ale trăirii cu Dumnezeu şi a perceperii modului Său de acţiune în vieţile
noastre, vom ajunge a spune ca odinioară Samuel: “Vorbeşte Doamne, căci robul
Tău ascultă” (I Samuel 3, 9). Pentru a ne învrednici de prezenţa divinităţii în
fiinţa noastră este imperios necesar iluminarea permanentă a minţii, inimii şi
sufletului prin rugăciune neîncetată. Tocmai din acest percept scriptural,
monahii primesc metanie pentru rugăciunea isihastă: “Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine, păcătosul!” beneficiind de revărsarea
luminii taborice atunci când rugăciunea este rostită cu un cuget într-adevăr
curat. Această rugăciune
isihastă reprezintă contactul permanent cu Dumnezeu – o simbioză la rangul de
unitate.
Din punct de vedere practic umblând cu Dumnezeu şi
primind lumina purificatoare (înnoitoare) aceasta ne va transforma în candele
aprinse şi cei din jur, în contact cu trăirea noastră arzătoare, ce ne va
consuma pentru cauza mântuirii, se vor găsi în contact cu adevărurile
mântuitoare expuse ca pildă vie prin însăşi trăirea noastră duhovnicească şi în
funcţie de timpul de părtăşie creştină se vor maturiza împreună cu noi
duhovniceşte. Pentru că Dumnezeu are permanent în viziunea şi sub controlul său
trecutul, prezentul şi viitorul – menţinându-le sub control total în viaţa
fiecărui individ - e necesar ca acţiunile noastre dispuse pe cele două
coordonate umane, spaţiu şi timp, să fie în concordanţă cu voinţa divină.
Rugăciunea isihastă (denumită şi rugăciunea inimii
şi a minţii) îngemănează în ea, în formă structural-comprimată, trei aspecte
interior – spirituale de maximă importanţă – în sensul autocercetării lăuntrice
permanente.
Metanoia – a cărei componenţă o poate constitui
această rugăciune isihastă, alături de studiul Sfintei Scripturi, a Sfintei
Tradiţii şi evident prin adâncirea minţii în împlinirea legii sfinte. Prin
rugăciunea isihastă se reuşeşte (evident după un exerciţiu) a face orice gând
rob ascultării de Hristos. Se împiedică astfel dezlănţuirea firii păcătoase,
prin menţinerea sub control permanent a întregii fiinţe, atât în ce priveşte
gândirea, cât şi implicit în materializarea acţiunilor.
Vom înţelege dar, de ce, pentru monahii care se
îmbracă în negru faţă de lume – pentru a-şi putea înveşmânta sufletul în alb
pentru Dumnezeu - această rugăciune este abecedarul trăirii sub ascultarea
deplină – căci pentru ei, dar şi pentru noi, viaţa este o luptă continuă, iar
arma biruinţei aceeaşi este pentru toţi - rugăciunea neîncetată.
Sfântul Siluan spune: “Cel aflat sub ascultare
trebuie să ştie că omul rău şi violent îndură deja o mare suferinţă provocată
de duhul necurat. De aceea trebuie să se roage pentru sufletul bolnav al celui
ce-l ocârmuieşte – spune stareţul. Iar Domnul văzând răbdarea lui îi va da
ascultătorului iertarea păcatelor şi rugăciunea neîncetată.” E mare lucru în
faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te fac să suferi.
Aşadar omul de lângă tine e sabia de foc a heruvimului care-ţi va face slobodă
sau nu calea spre rai. [1]
Iubirea lui Hristos – poate apărea ca o nebunie
pentru lumea aceasta. “Fericit sufletul care îl iubeşte pe fratele lui; căci
fratele nostru e viaţa noastră”, scrie Stareţul Siluan, Sfântul cel mai iubit
al Athosului contemporan. Însă iubirea pentru frate trebuie să fie una în
Hristos, motivată doar de dorinţa desăvârşirii şi mântuirii lui. “Nu este cu
putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi, scrie cuviosul Paisie Aghioritul,
dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu
şi chipurilor sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi
să ni se dăruiască nouă.” “Să răspândim iubirea noastră tuturor dezinteresat,
fără a căuta la starea lor”, îndeamnă şi Părintele Porfirie.
Umbriţi de harul lui Dumnezeu, nu ne va mai păsa
dacă ceilalţi ne iubesc sau nu, dacă ne vorbesc sau nu cu bunătate. Adevăraţii
creştini nu cerşesc iubirea nimănui, dar îi iubesc din tot sufletul pe toţi.
Iubirea creştină presupune îngăduinţă şi mustrare cu smerenie. Răul din om nu
este de la sine. “În cele rele ale sale nu este el de vină, ci vrăjmaşul nostru
diavolul”, spune Gheron Iosif Isihastul. “Pentru aceasta ne sfătuieşte
Părintele Porfirie să-i primim pe fraţii noştri cu bunăvoinţă şi să ne purtăm
cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru «Doamne Iisuse» ca să se întărească
sufletul nostru prin harul dumnezeiesc şi să
nu judecăm pe nimeni.” Adevăratul folos îl aduce numai o atitudine
duhovnicească şi puterea exemplului personal. Exemplul străluceşte tainic, nu
numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte. Propria viaţă are mult
răsunet. Ea mişcă, renaşte şi preschimbă acolo unde cuvintele rămân
neroditoare. Cea mai bună propovăduire -
conchide Părintele Porfirie – se face prin pilda cea bună, prin iubirea
şi blândeţea noastră. Stareţul Optinei spune că iubirea duhovnicească nu
exclude mustrarea, îndreptarea sau pedeapsa. „Iubire, iubire, iubire! Iubirea
fratelui ne pregăteşte să-L iubim mai mult pe Hristos”, sintetizează Părintele
Porfirie.[2]
Atât timp cât ni s-a poruncit să răbdăm să fim pălmuiţi, siliţi şi lăsaţi goi
de duşmanii noştri – e necesară smerenia - chiar dacă prin ea vom fi
dispreţuiţi şi batjocoriţi. [3]
Aceasta e menirea creştinilor. Să agonisească în inima lor curăţie şi s-o
pecetluiască cu neschimbarea.
Omul fiind plămădit după chipul divin are ca
posibilitate de a câştiga asemănarea cu Hristos prin lupta desăvârşirii – lucru
ce devine posibil având modelul hristic. În antichitatea greacă, termenul
“prosopon” era folosit pentru a defini noţiunile de faţă, chip sau rol şi
printr-o extindere a semanticii, persoană. Sclavii, cei care ascultau de stăpân
din constrângere şi frică erau numiţi “aprosopos” – cei fără chip.
Dacă în perioada veterotestamentară, ai cărei
exponenţi sunt Moise şi Ilie, proorocii, omul avea statutul de rob al lui
Dumnezeu, în Noul Testament acesta este ridicat la statura de fiu,
recâştigându-şi numele de “cel după chipul lui Dumnezeu.” Icoana acestei
transformări este sărbătoarea “Schimbării la Faţă”. Prin primirea luminii
taborice şi prin însuşirea acesteia, are loc o schimbare profundă, o
metamorfozare a chipului omului decăzut în “omul cel nou”.
E nevoie însă de o luptă continuă pentru a atinge
şi a ne menţine la standardul de “om nou” din epistolele pauline. Aflaţi în
această “bătălie” de care nu putem fugi, se cuvine să dăm răspunsul cel bun,
prin luarea crucii şi urmarea lui Hristos, astfel încât, la vremea rânduită,
Golgota vieţii noastre să devină un Tabor permanent în care, pentru veşnicie,
să ne împărtăşim de lumina divină. [4]
E necesar să ajungem a ne
forma o raţiune selectivă, astfel încât să devenim capabili a ne însuşi din
scrieri, emisiuni TV, expuneri, etc., doar ceea ce este de folos sufletului
spre zidire şi sfinţire, după cum însuşi Dumnezeu ne avertizează: “Fiţi sfinţi,
căci eu Domnul sunt sfânt!”[5]
Cine aspiră a umbla cu Dumnezeu trebuie să realizeze că Dumnezeu este duh şi
cine se închină Lui, trebuie să I se Închine în duh şi adevăr, adică să deţină
adevărul scriptural în cadrul trăirii sale duhovniceşti şi să-I slujească Lui
Dumnezeu cu toată capacitatea fiinţei sale, a duhului său (Coloseni 2, 6).Va rezulta implicit şi
caracterul întreit al celui ce umblă cu Dumnezeu, căci această umblare
înseamnă: Viaţă, Continuitate – Activitate, Progres. Umblarea cu Dumnezeu ne
conduce practic, în mod efectiv la Rai, îndată ce creştem spiritual.
Orice lucrare creştină presupune şi necesită o
jertfă, după cum însuşi Hristos şi-a îndeplinit lucrarea de răscumpărare prin
jertfa Sa pe cruce. Tocmai în sensul lucrării şi jertfirii zilnice, Mântuitorul
stipulează 2 aspecte primordiale:
1. “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.
2. “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştrii, care v-au vestit Cuvântul Lui
Dumnezeu, uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi
urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Condiţiile de bază sunt
credinţa şi viaţa. Viaţa se obţine prin împărtăşirea cu trupul şi sângele
Mântuitorului şi se menţine prin respectarea Decalogului, precum şi a altor
porunci şi îndemnuri cuprinse în Sfânta Scriptură. Credinţa se obţine şi se
întăreşte prin rugăciune. Pentru că noi suntem „pietre vii” în Casa Domnului şi
Biserica e zidită spiritual din noi, credincioşii, nu este indiferentă nici
atitudinea noastră în Biserică. “Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa
Domnului”, spune psalmul. Prin urmare, pentru a fi vrednici de umblarea cu Dumnezeu
cât şi pentru ca acest “drum” al nostru de viaţă creştinească să fie cotat şi
perceput ca atare de către cei din jur, trebuie ca aceştia să poată vedea în
noi roadele Duhului Sfânt.
Doar astfel vom putea sta “în prezenţa” Celui
Preaînalt pentru a primi de la “izvorul” Luminii neapuse, acel cuantum de
“Lumină taborică”, ce ne va lumina întreaga fiinţă, călăuzindu-ne apoi
permanent în toate coordonatele existenţei noastre-conform învăţării transmise
de către Sfântul Grigorie Palama.
Cântarea “Am văzut Lumina cea adevărată, am primit
Duhul Cel Ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi
închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”,
reprezintă în formă concisă şi perfect explicită, condiţia existenţială a
creştinului trăitor în Biserica Mântuitorului Hristos. Apare din nou un trinom:
credinţă-lumină-închinare. S-a adoptat o referire şi exprimare matematică cu
privire la unele aspecte importante, tocmai pentru că viaţa duhovnicească
autentică are coordonate foarte precise, ca şi matematica, ştiinţă a
exactităţi. Doar atunci când vom fi dispuşi a pune întreaga noastră capacitate
la dispoziţia lui Dumnezeu, vom fi oameni după “inima” Lui şi astfel să fim
păstraţi în binecuvântările harului Său.
E necesar a strânge comori duhovniceşti pentru
Împărăţia Cerurilor. Trebuie să folosim toate oportunităţile din jur pentru
slava lui Dumnezeu, întrucât El nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nici nu
acceptă aşa ceva: “Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere
pentru căile mele” (Pilde 23, 26; Luca 10, 27). Ascultarea înseamnă supunerea
omului în faţa poruncii Dumnezeieşti. Ascultarea urmează întotdeauna după o
poruncă. Ea este conformare cu voinţa
lui Dumnezeu. Dumnezeu a cerut întotdeauna omului ascultare. Avraam a ascultat,
a plecat şi a ajuns la obţinerea binecuvântării.
Doar cei ce cinstesc pe Dumnezeu şi împlinesc voia
Sa sunt ascultaţi de Dumnezeu, pentru că de fapt ascultă de Fiul Lui Dumnezeu
căruia creştinii I se adresează pururea în rugăciunile lor. Ascultarea conferă
răspuns la rugăciunile după voia sfântă şi scopul duhovnicesc, conferă
creştinului o putere de biruinţă. Binomul: “Dai voinţă, iei putere” – exprimă
în cel mai clar mod posibil, că împlinirea ascultării vine din harul divin,
odată ce ne dedicăm cu întreaga fiinţă împlinirii în ascultare. Doar atunci
când ai ascultarea împlinită, poţi nădăjdui a fi ascultat de Dumnezeu, căci El
nu-i ascultă pe păcătoşi. Ascultarea reprezintă pentru creştin o încercare în
faţa Lui Dumnezeu, iar pentru Dumnezeu o mărturie nepreţuită.
Ce ni se cere ?
Toate grijile după care noi alergăm acum să I le
încredinţăm Lui, iar noi să păstrăm o singură grijă şi nădejde: aceea pentru
viaţa veşnică. Dacă nu I le cedăm Lui, ele devin “griji nebune”. Părintele
Cleopa numea şi aspiraţiile după îndestulare, bunăstare şi lux, tot nădejde
nebună. Cuvântul său ne încadrează precis gândurile şi speranţele găunoase
astfel: “Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele
deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob păcatelor”. Acesta e un postulat
revelat provenind din cuvântul proorocesc: “Blestemat fie omul care se încrede
în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de
Domnul, acela va fi ca ierburile pustiului...”. “Nimeni nu poate să slujească
la doi domni, căci sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se
va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui.”
Fără speranţă suntem însă pierduţi, este ca şi cum
am trăi deja în iad. Sfântul Siluan Athonitul a numit locul fără speranţă
”iadul deznădejdii” şi exact în mijlocul lui nimerim dacă urmăm nădejdea
nebună. Prin contradicţie nădejdea cea bună este constituită din credinţă,
nădejde şi dragoste. Întrucât cele două nădejdi nu se pot contopi – părintele
Dumitru Stăniloae găseşte o soluţie, anume ca nădejdea în cele terestre să se
supună şi să slujească nădejdii celei adevărate. ”În cazul în care omul
foloseşte drept raţiunea ce se manifestă în voinţa lui, el pune nădejdea în
grija celor pământeşti... în slujba nădejdii vieţii veşnice, grija lui devine
grija de pregătire pentru dobândirea ei.” [6]
Urmărind nădejdea în oameni suntem blestemaţi
pentru că trupul devine stăpânul sufletului, iar diavolului stăpânul trupului
şi înaintăm în absurd, în nonsens, orizontul vieţii veşnice fiind exclus definitiv.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne comunică pe înţelesul nostru la ce duce nădejdea
nebună: “Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu”. Părintele Tihon spunea:
Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu.
În vremea noastră diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe
lucruri. Muncă multă, mâncare multă şi prefăcută, înlocuită, chimizată,
prefabricată, ca să uite de Dumnezeu şi astfel să nu poată – sau mai bine zis
să nu vrea să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească
sufletul. [7]
Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că o singură nădejde
este bună:” Prin nădejde zice Apostolul Pavel – am fost mântuit. Ca un lanţ
coborât din cer, nădejdea ne susţine sufletul. Ea atrage încetul cu încetul
către cereştile înălţimi pe acei care se ţin bine legaţi de ea, ea ne ridică
deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia”. [8]
Şi ochii conştiinţei sunt acoperiţi de ceaţa densă
a urii ce iese din inimile noastre. Interesele materiale ne dezbină şi au creat
prăpăstii adânci între oameni. În loc de cărări între sufletele oamenilor, în
prezent sunt pustiuri, care sunt bântuite doar de demoni mândri. E benefic să
punem în practică un îndemn al Sf. Ignatie Brianceanicov din Rusia şi anume:
“Coboară acum cu mintea în iad, ca să nu cobori mai pe urmă cu trupul şi cu
sufletul”. [9] Sf.
Petru Damaschin, ale cărui scrieri le găsim în vol. V al Filocaliei zice că
Dumnezeu îşi scrie învăţăturile sale, în inimi curate de toate lucrurile şi
învăţăturile lumeşti.
Unul din lucrurile cele mai importante pe care ar
trebui să-l facem în zilele noastre de apostazie generalizată, pentru a merge
pe calea mântuirii, este alături de rugăciune, citirea Sfintei Scripturi şi a
scrierilor Sfinţilor Părinţi. Aceste două fapte se completează una pe alta după
spusele marelui teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae. Astfel rugăciunea
dinaintea citirii Sf. Scripturi şi a scrierilor Sf. Părinţi, luminează, ni le
face mai bine înţelese, iar citirea acestora dă conţinut rugăciunii. [10]
Sf. Teofan Zăvoritul ne învaţă cum să vieţuim cu
duh pustnicesc în lume. Există o fugă de lume cu trupul în pustie. Putem însă
fugi de lume prin felul de vieţuire. Prima nu este posibilă şi nu le stă în
putere la toţi, dar cea dea doua este obligatorie şi trebuie împlinită de toţi.
Tocmai la aceasta ne-a poftit în canonul său Sf. Andrei când ne-a sfătuit să
fugim în pustie prin buna legiuire. Leapădă năravurile lumeşti şi săvârşeşte
orice faptă a ta, orice pas al tău, aşa cum porunceşte buna lege evanghelică şi
vei trăi în mijlocul lumii ca în pustie. Între tine şi lume această bună
legiuire va sta ca un zid din spatele căruia nu vei vedea lumea, deşi va fi în
faţa ochilor tăi.
Lumea va urma schimbările ei, iar tu cinul şi
rânduiala ta şi în loc de desfătările lumii şi ispitele ei, vei bate metanii,
vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine şi cu duhovnicul tău, vei tăcea şi
vei lăuda pe Dumnezeu, vei citi scrieri patristice, vei cugeta la Dumnezeu. Vei
fi astfel în lume, în afara lumii, ca în pustii. Nici tu nu te vei vedea în
lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Astfel şi în lume vei fi pustnic.[11]
A dobândi har de la Dumnezeu nu e chiar aşa de greu, însă e cumplit de greu
să-l agonisim pentru totdeauna, căci harul se poate pierde dacă nu ne menţinem
inima şi trupurile în curăţire deplină. “Se întâmplă să fi primit cineva harul,
dar să nu aibă inima curată. De aceea au căzut cei ce au căzut, pentru că n-au
crezut că, după ce au primit harul se mai află în ei fumul şi păcatul ”.[12]
Mare este deci, cel ce rabdă până la capăt. Si pentru că primejdia e mare, e
bine când cineva e mereu strâmtorat de ispite şi se luptă, decât dacă are pace
şi încetează nevoinţa. Aceasta e menirea creştinilor: să agonisească în inima
lor curăţie şi s-o pecetluiască cu neschimbarea.[13]
Simţământul pe care-l lasă în suflet harul este cel de mântuire. Aceasta
se-ntâmplă deoarece mireasma harului împrospătează cele dinăuntru, le
înviorează şi biruieşte păcatul. [14]
Toată lumea fuge de durere, de ceea ce este cel
mai important pentru viaţa lor. Pentru că diavolul ştie să-l separe pe om de
singurul izvor al mântuirii, de durere, cea care dă vindecare, cea care aduce
adevărata bucurie. Durerea are două feluri:
- o durere chin, ucigătoare, care-l desparte pe om de Dumnezeu,
închizându-l întru sine şi omorând tot ce poate fi mai înălţător în el,
revolta.
- cealaltă, suferinţa acceptării crucii şi mântuirii, durere care face din
om un organ al lucrării dumnezeieşti. Altă cale nu există – aceasta este calea
pe care a urmat-o Dumnezeu – Omul.
Cel ce este sincer în
căutarea lui, ca şi Pavel, nu e viclean, Dumnezeu îl aduce acasă. Viclenia îl
face pe om de nesalvat, îl pătrunde ca şi pe Iuda. Cum scapi de înţepările
acestea, ale tuturor simţurilor tale, care te tiranizează ziua şi noaptea? Apa
stinge focul, apa rugăciunii neîncetate, a plânsului. Arhim. Sofronie ne învaţă
că plânsul este tainic şi, deşi fiziologic nu-i dăm valoare, el are şi un chip
minunat. Orice om când plânge îşi pune mâinile la ochi şi prin aceasta se rupe
de cele dinafară. Şi plânsul însuşi este o uşurinţă, o chemare de a rupe
perdeaua vederii. Şi omul se coboară în sine. Dacă acolo nu găseşte energia şi
ţelul unui strigăt către cer, ca pe o ţeavă a fiinţării sale verticale, atunci
rămâne strigând şi cântând, neputând să se înalţe, să se lepede de sine. Deci
iată rostul plânsului, al căinării, a unui strigăt mereu a unui strigăt de
chemare, a unui strigăt de nădejde către Dumnezeu. Frumos spune părintele
Sofronie: “nădejdea de dincolo de deznădejde”. Deznădejdea în puterile noastre
omeneşti şi nădejdea în nemărginirea lui Dumnezeu. Aceasta e calea, de aici
începe suferinţa noastră, asumarea tuturor umilinţelor. Avem un singur ţel, o
singură dorinţă, apropierea de Domnul. Acum urmează partea cea mai grea, a
mlaştinii, a deznădejdii, când trebuie să luptăm cu toată fiinţa, cu tot ce
putem, nelăsându-ne biruiţi, căci ştim că Domnul este acolo şi ne cheamă. Si
avem chemarea minunată a Sfintei Împărtăşanii mereu. Dacă Domnul mă
împărtăşeşte cum să nu nădăjduiesc în El? Astfel dispare deznădejdea.
Şi care este rolul
pocăinţei?
Este iubirea crucii, metanoia,
este schimbarea fiinţei noastre, atunci când începem să-L iubim pe Dumnezeu.
Iar iubirea lui Dumnezeu este cea care usucă patimile din noi. Aceasta a lucrat
în Sf. Maria Egipteanca şi poate lucra în fiecare din noi.[15]
Dacă fiecare lucru oricât
de mic trebuie început cu rugăciune se înţelege că şi zidirea unui om nou se
cuvine a fi precedată tot de rugăciune. Căci acolo unde este Domnul, acolo este
tot binele, toată bucuria şi tot darul.[16]
La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strică toate
meşteşugirile vrăjmaşului. Nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici
altă faptă bună nu se pot săvârşi fără smerenie. Să avem înainte de toate
smerenie, adică gând şi cuget smerit. Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au
îndreptat şi cu osteneală ei au săvârşit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi
smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele”. Cum spune Avva Ioan: “numai
smerenia nu are zăticnire şi poticnire”.[...] Cu adevărat nu este lucru mai
tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte.[17]
Care este toată lucrarea celor ce se îngrijesc de mântuirea sufletului? Să Îl
aibă pe Dumnezeu ca Dumnezeu al lor şi să se vadă pe sine ca pe unii care sunt
ai Lui Dumnezeu. A-L avea pe Dumnezeu ca Dumnezeu al tău este o latură a
acestei lucrări, care nu poate căpăta temeinicie dacă va lipsi latura a două
care este conştiinţa că suntem ai lui Dumnezeu, altfel spus încredinţarea că,
precum tu Îl ai pe Dumnezeu ca Dumnezeu al tău, tot aşa şi Dumnezeu te are ca
om al Lui. Aici e miezul unirii cu Dumnezeu şi toată taina religiei.[18]
Se cere deci manifestarea
dragostei pentru adevăr, pentru că adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia
este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Trebuie
deci să ne pregătim şi noi de luptă, întărindu-ne în credinţă, înmulţind mersul
la biserică, postul, rugăciunea, spovedania, faptele bune, pentru ca să vină
harul lui Dumnezeu asupra noastră.[19]
Este de mare importanţă participarea la slujbele bisericii, căci aşa cum arată
Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfânta Liturghie este “cerul pe pământ”, iar noi
mirenii formăm un corp ce se cheamă Ecclesia, adică cei chemaţi afară din
împărăţia întunericului - corpul
ecleziastic.
Rugăciunea este o modalitate de exprimare internă
şi externă a religiozităţii. Ea este o stare de intensitate maximă a trăirii
religioase, când sufletul nostru se înalţă plin de dragoste, arzător de
credinţă şi strălucitor de nădejde către Dumnezeu, spre a-I comunica
mulţumirea, a-I cere ajutor şi a-L slăvi. Rugăciunea înfloreşte deci într-un
mod natural, dintr-un suflet virtuos, ea devine o necesitate duhovnicească, o
mărturie continuă a credinciosului care-I arată lui Dumnezeu toate gândurile şi
simţurile sale, toate biruinţele şi poticnelile sale. Din noianul ocupaţiilor
zilnice, rugăciunea este raza duhovnicească în care credinciosul se retrage
spre a fi singur cu Dumnezeu către care îşi înalţă mintea şi voia sa. În
sufletul celui ce se roagă, Dumnezeu este astfel permanent prezent.
Credinciosul care se roagă nu se înstrăinează niciodată de Dumnezeu, căci
Dumnezeu devine prietenul său cel mai apropiat şi duhovnicul său de fiecare
clipă. Rugăciunea adevărată refuză deci îndeplinirea sa mecanică sau forţată,
numai cu buzele sau la comandă. Când într-adevăr sufletul celui care se roagă
vibrează, rugăciunea îşi îndeplineşte rolul său duhovnicesc; credinciosul
trăieşte cu sinceritate învăţătura ortodoxă şi îşi lucrează mântuirea sa
subiectivă.
Evlavia este un corolar, o stare sufletească
specifică celui care se roagă, când el a îndepărtat din sufletul său orice gând
de deşertăciune lumească, apropiindu-se la maximum, atât cât îi permit
puterile, de Dumnezeu. Evlavia este o floare a trăirii religioase, adevărate şi
sincere, a religiozităţii.
Mântuirea subiectivă este, după învăţătura
ortodoxă, centrul vieţii religioase. Acest chip interior duhovnicesc al
evlaviosului se răsfrânge şi în exterior. Şi nu numai în timpul rugăciunii sau
la sfintele slujbe, ci pretutindeni în manifestările sale. Trăirea adevărată a
învăţăturii religioase imprimă pecetea Mielului pe chipul evlaviosului, care se
caracterizează printr-o blândeţe serafică, printr-o dragoste neprecupeţită,
printr-o bunătate fără capăt. Evlavia este floarea rară care împodobeşte
personalitatea credincioşilor adevăraţi, deosebindu-i de ceilalţi. Evlavia
devine astfel semn al rugăciunii adevărate, îndeplinită permanent, atunci când
sufletul are nevoie de stăruinţă, trecând peste neputinţele trupeşti, cu
umilinţă şi cu zdrobirea inimii.
Starea aceasta religioasă sufletească ia naştere
după îndelungate şi intense exerciţii spirituale, nimic neagonisindu-se de-a
gata nici în domeniul religios.[20]
Când asigurarea că: “Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmul 125,5), va
deveni pentru noi o încurajare autentică, atunci nici o piedică nu va mai sta
în calea realizării împlinirii spirituale şi creşterii duhovniceşti. Şederea
lângă Dumnezeu dă valoare împlinirii poruncilor, a zidirii în Biserică. Trebuie
doar să vrem să dorim cu adevărat şi cu ardoare, Dumnezeu ne va ajuta. Când
omul stă lângă Dumnezeu, Acesta nu-l lasă să trăiască la întâmplare.[21]
Când a murit Adam, Enoh umbla cu Dumnezeu de 200 de ani – conform deducţiei din
Cartea Facerea, cap. 5. Umblarea cu Dumnezeu este condiţionată de credinţă şi
ascultare, această umblare prin credinţă generând putere. De aceea avem dat
îndemnul Biblic: “Întăriţi-vă în credinţă” (Coloseni 2, 6-7). Umblarea cu
Dumnezeu prin credinţă, ne conduce în ceruri.
Pentru a ne învrednici de umblarea cu Dumnezeu e
necesar atingerea unui standard de viaţă duhovnicească – viaţa adevărată
regăsindu-se în noi ca o sevă din viaţa Mântuitorului Hristos, izvorând
implicit şi dragostea, fără de care nimic nu suntem. De aceea, a doua mare
poruncă dată de Mântuitorul, asemenea ca importanţă celei dintâi este “să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Adevărata viaţă, cea duhovnicească, capabilă a
genera virtuţile creştine absolut necesare unei trăiri profunde, autentice – se
obţine prin împărtăşirea în cadrul iconomiei Sfintelor Taine administrate de
către preoţi, în Biserică – adică prin împărtăşirea cu trupul şi sângele
Mântuitorului – fără de care rămânem “mădulare moarte”.
Având dobândite şi agonisite în suflet cele trei
virtuţi creştine fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea, acumulând pe
deasupra puterea rugăciunii – rămânând astfel totdeauna treji – putem umbla cu
Dumnezeu, într-o viaţă sfinţită după cuvântul adevărului Său – prin împlinirea
poruncilor. Dragostea este credinţa lucrătoare prin iubire, iar credinţa este
încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Nădejdea
este o îndrăznire adevărată către Dumnezeu ce se dă în inima omului, de la
Dumnezeu suflare şi luminare, ca să nu deznădăjduim niciodată de harul Lui la
iertarea păcatelor ca şi la orice cerere spre împlinirea unui bine. Fără
credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. „Prin credinţă, Enoh
a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că
Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că
a bine-plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5).
Încheiem lăsând deschisă discuţia asupra temei –
cu cuvântul Părintelui Sofronie: “... Numele veacului nostru este Apostazia.
Dar eu ştiu că Hristos a biruit şi nu mă clatin în credinţa biruinţei noastre
în El, a biruinţei adevărate, nu pe calea violenţei, ci a jertfei, care
dăinuieşte în veac”. [22]
Se cere deci manifestarea dragostei pentru adevăr,
pentru că adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi
înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Trebuie deci să ne
pregătim şi noi de luptă, întărindu-ne în credinţă, înmulţind mersul la
biserică, postul, rugăciunea, spovedania, faptele bune, pentru ca să vină harul
lui Dumnezeu asupra noastră.[23]
Este de mare importanţă participarea la slujbele bisericii, căci aşa cum arată
Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfânta Liturghie este “cerul pe pământ”, iar noi
mirenii formăm un corp ce se cheamă Ecclesia, adică cei chemaţi afară din
împărăţia întunericului - corpul
ecleziastic.
Rugăciunea este o modalitate de exprimare internă
şi externă a religiozităţii. Ea este o stare de intensitate maximă a trăirii
religioase, când sufletul nostru se înalţă plin de dragoste, arzător de
credinţă şi strălucitor de nădejde către Dumnezeu, spre a-I comunica
mulţumirea, a-I cere ajutor şi a-L slăvi. Rugăciunea înfloreşte deci într-un
mod natural, dintr-un suflet virtuos, ea devine o necesitate duhovnicească, o
mărturie continuă a credinciosului care-I arată lui Dumnezeu toate gândurile şi
simţurile sale, toate biruinţele şi poticnelile sale. Din noianul ocupaţiilor
zilnice, rugăciunea este raza duhovnicească în care credinciosul se retrage
spre a fi singur cu Dumnezeu către care îşi înalţă mintea şi voia sa. În
sufletul celui ce se roagă, Dumnezeu este astfel permanent prezent.
Credinciosul care se roagă nu se înstrăinează niciodată de Dumnezeu, căci
Dumnezeu devine prietenul său cel mai apropiat şi duhovnicul său de fiecare clipă.
Rugăciunea adevărată refuză deci îndeplinirea sa mecanică sau forţată, numai cu
buzele sau la comandă. Când într-adevăr sufletul celui care se roagă vibrează,
rugăciunea îşi îndeplineşte rolul său duhovnicesc; credinciosul trăieşte cu
sinceritate învăţătura ortodoxă şi îşi lucrează mântuirea sa subiectivă.
Evlavia este un corolar, o stare sufletească
specifică celui care se roagă, când el a îndepărtat din sufletul său orice gând
de deşertăciune lumească, apropiindu-se la maximum, atât cât îi permit puterile,
de Dumnezeu. Evlavia este o floare a trăirii religioase, adevărate şi sincere,
a religiozităţii.
Mântuirea subiectivă este, după învăţătura
ortodoxă, centrul vieţii religioase. Acest chip interior duhovnicesc al
evlaviosului se răsfrânge şi în exterior. Şi nu numai în timpul rugăciunii sau
la sfintele slujbe, ci pretutindeni în manifestările sale. Trăirea adevărată a
învăţăturii religioase imprimă pecetea Mielului pe chipul evlaviosului, care se
caracterizează printr-o blândeţe serafică, printr-o dragoste neprecupeţită,
printr-o bunătate fără capăt. Evlavia este floarea rară care împodobeşte
personalitatea credincioşilor adevăraţi, deosebindu-i de ceilalţi. Evlavia
devine astfel semn al rugăciunii adevărate, îndeplinită permanent, atunci când
sufletul are nevoie de stăruinţă, trecând peste neputinţele trupeşti, cu
umilinţă şi cu zdrobirea inimii.
Starea aceasta religioasă sufletească ia naştere
după îndelungate şi intense exerciţii spirituale, nimic neagonisindu-se de-a
gata nici în domeniul religios.[24]
Când asigurarea că: “Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmul 125,5), va
deveni pentru noi o încurajare autentică, atunci nici o piedică nu va mai sta
în calea realizării împlinirii spirituale şi creşterii duhovniceşti. Şederea
lângă Dumnezeu dă valoare împlinirii poruncilor, a zidirii în Biserică. Trebuie
doar să vrem să dorim cu adevărat şi cu ardoare, Dumnezeu ne va ajuta. Când
omul stă lângă Dumnezeu, Acesta nu-l lasă să trăiască la întâmplare.[25]
Când a murit Adam, Enoh umbla cu Dumnezeu de 200 de ani – conform deducţiei din
Cartea Facerea, cap. 5. Umblarea cu Dumnezeu este condiţionată de credinţă şi
ascultare, această umblare prin credinţă generând putere. De aceea avem dat
îndemnul Biblic: “Întăriţi-vă în credinţă” (Coloseni 2, 6-7). Umblarea cu
Dumnezeu prin credinţă, ne conduce în ceruri.
Pentru a ne învrednici de umblarea cu Dumnezeu e
necesar atingerea unui standard de viaţă duhovnicească – viaţa adevărată
regăsindu-se în noi ca o sevă din viaţa Mântuitorului Hristos, izvorând implicit
şi dragostea, fără de care nimic nu suntem. De aceea, a doua mare poruncă dată
de Mântuitorul, asemenea ca importanţă celei dintâi este “să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Adevărata viaţă, cea duhovnicească, capabilă a
genera virtuţile creştine absolut necesare unei trăiri profunde, autentice – se
obţine prin împărtăşirea în cadrul iconomiei Sfintelor Taine administrate de
către preoţi, în Biserică – adică prin împărtăşirea cu trupul şi sângele
Mântuitorului – fără de care rămânem “mădulare moarte”.
Având dobândite şi agonisite în suflet cele trei
virtuţi creştine fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea, acumulând pe
deasupra puterea rugăciunii – rămânând astfel totdeauna treji – putem umbla cu
Dumnezeu, într-o viaţă sfinţită după cuvântul adevărului Său – prin împlinirea
poruncilor. Dragostea este credinţa lucrătoare prin iubire, iar credinţa este
încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Nădejdea
este o îndrăznire adevărată către Dumnezeu ce se dă în inima omului, de la
Dumnezeu suflare şi luminare, ca să nu deznădăjduim niciodată de harul Lui la
iertarea păcatelor ca şi la orice cerere spre împlinirea unui bine. Fără
credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. „Prin credinţă, Enoh
a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că
Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că
a bine-plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5).
Încheiem lăsând deschisă discuţia asupra temei –
cu cuvântul Părintelui Sofronie: “... Numele veacului nostru este Apostazia.
Dar eu ştiu că Hristos a biruit şi nu mă clatin în credinţa biruinţei noastre
în El, a biruinţei adevărate, nu pe calea violenţei, ci a jertfei, care
dăinuieşte în veac”. [26]
Lucian-Ovidiu Pop
Lucian-Ovidiu Pop
[1] R. Antuza – Părinţi contemporani despre iubirea de aproapele. Sf. Siluan
Athonitul, Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie
Aghioritul, Părintele Porfirie-Sf. Nicon al Optinei, în „Glasul Monahilor”, nr.
4/2005–revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail
şi Gavril”- Petru Vodă.
[2] Ibidem.
[3] Texte alese din cartea Omilii la Matei a
Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,
Suceava 2005.
[4] Pr. Cosmin Cîrlioru, Biserica
“Schimbarea la Faţă” Burdujeni, Suceava – meditaţii – Căutarea Chipului pierdut
Candela – revista de teologie şi cultură a Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, anul XVI, nr. 8-9/2006.
[5] A se vedea şi Omilia a XXII-a către
tineri a Sf. Vasile cel Mare Sf. Vasile cel Mare – Scrieri – partea I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986,
p. 566-582.
* Priceasna – Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie a Celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur.
[6] D. Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu
în ortodoxie, Cluj-napoca, 1993, p. 217-232.
[7] “Cu durere
şi dragoste pentru omul contemporan”, Schitul Lacu, 2000, p. 179.
[8] Ioan Enache, editorial, Despre nădejde – Coborând pe căile Egiptului –
Credinţa ortodoxă, revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei
Alexandriei şi Teleormanului, Anul X, nr. 12 – decembrie 2006.
[9] Valeriu Tănasă – Războiul nevăzut – Credinţa ortodoxă, anul X, nr. 12 –
decembrie 2006.
[10] Ieromonarh Timotei – Despre scrierile cu adevărat folositoare pentru
suflet, ce trebuie citite în zilele noastre, revista Gînd şi Slavă ortodoxe nr.
4 (10), august-septembrie 2006, editată de Asociaţia “Ţara Dornei” – Vatra
Dornei – cu binecuvântarea I. P. S. Pimen Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.
[11] Din Răspunsuri la întrebări
ale intelectualilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2005,
p. 125.
[13] Ierodiacon Lavrentie – Nevoinţă şi Har – Glasul Monahilor, revistă editată
şi redactată de Mănăstirea Petru-Vodă, jud. Neamţ, nr. 4/2005.
[14] Ibidem.
[15] Suferinţa –
izvor al bucuriei. Vedere duhovnicească asupra vieţii. Sf. Maria Egipteanca – Glasul Monahilor,
nr. 4/2005.
[16] M. Parascheva, Despre creşterea copiilor, Glasul
Monahilor, nr. 4/2005.
[17] Avva Dorotei, Despre smerenie, Glasul Monahilor, nr. 4/2005.
[18] Taina
religiei din Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia,
2005, p. 48 şi p. 203.
[19] Credinţa ortodoxă – Atitudini – p. 13, noiembrie 2006.
[20] Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş – Teologia Ortodoxă Contemporană, Editura Mitropoliei
Banatului – Timişoara, 1989, p. 123-125.
[21] Pr. Prof. Lect. C-tin Coman, Facultatea de teologie ortodoxă Bucureşti – în
cadrul emisiunii “Sfatul inteleptului” la Radio România Actualităţi –
30.12.2007.
[22] R. Antuza –
Părinţi Contemporani despre iubirea de aproapele Sf. Siluan Athonitul,
Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie Aghioritul,
Părintele Porfirie, Sf. Nicon al Optinei, nr. 4/2005-Glasul Monahilor–revistă
de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”-
Petru Vodă, jud. Neamţ.
[23] Credinţa ortodoxă – Atitudini – p. 13, noiembrie 2006.
[24] Pr.
Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş – Teologia
Ortodoxă Contemporană, Editura Mitropoliei Banatului – Timişoara, 1989, p.
123-125.
[25] Pr. Prof. Lect. C-tin Coman, Facultatea de teologie ortodoxă Bucureşti – în
cadrul emisiunii “Sfatul inteleptului” la Radio România Actualităţi –
30.12.2007.
[26] R. Antuza –
Părinţi Contemporani despre iubirea de aproapele Sf. Siluan Athonitul,
Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie Aghioritul,
Părintele Porfirie, Sf. Nicon al Optinei, nr. 4/2005-Glasul Monahilor–revistă
de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”-
Petru Vodă, jud. Neamţ.
