vineri, 1 noiembrie 2013

Despre cine suntem noi astăzi...cu Dan Dungaciu

Despre cine suntem noi astăzi, cum (mai) suntem noi astăzi ortodocşi şi în ce (mai) credem noi, românii de astăzi – din perspectiva şi în viziunea sociologului român Dan Dungaciu…


Câteva repere bio-bibliografice

Domnul Dan Gheorghe Dungaciu s-a născut la data de 3 octombrie anul 1968 în municipiul Târgu Mureș; este un sociolog și geopolitician român, fost consilier al președintelui interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, pentru problemele integrării europene a acestei ţări. Are și cetățenia Republicii Moldova. Dan Dungaciu este Profesor Universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti şi Directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale: Fernand Braudel Institute (SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Germania), Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Grecia), Central European University (Ungaria), Departament of Social Studies, Polytechnic University (Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Germania). Este membru al mai multor asociaţii naţionale şi internaţionale de profil şi laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) şi al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul - Turcia (2001).

Dintre lucrările şi cărţile publicate amintim câteva:
Sociologia și geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995;
Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996
“Rețelele omeniei” și rețelele mistificării, 1997
Enciclopedia valorilor reprimate, 2 volume, 2000 (coautor)
Statul și comunitatea morală. Memorii (1904-1910), Traian Brăileanu, (ediție îngrijită, studiu introductiv și repere bibliografice de Dan Dungaciu), 2002
Sociologia românească interbelică în context european, 2002
Națiunea și provocările (post)modernității, 2002
Moldova ante portas, 2005
Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colecţia Cartier Istoric, 2009 şi multe altele...
              Viziunea, concepţia sau opinia Domnului Dan Dungaciu despre implicarea creştinilor, a laicilor în viaţa Bisericii
În clasicul studiu “Mirenii în Biserică”, eminentul canonist român Liviu Stan era cât se poate de tranşant: „Convins că Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din anul 1939 al teologului ortodox român rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.
Trei motive, cauze şi pricini pot fi invocate aici şi acum pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.
Când libera cugetare fură startul… - remarcă sociologul Dan Dungaciu
La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice.
Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)
Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că este vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială).
Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public.
Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară – ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială. Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată. Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări.
În ce cred cei care (mai) cred? – Ne întreabă sociologul Dan Dungaciu
Cunos­cutul titlu al dialogului dintre filosoful Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini, „În ce cred cei care nu cred“, induce o idee falsă. Respectiv, că „cei care cred“ ar fi o tabără omogenă, care ştie ce vrea şi, mai ales, care poate fi aşezată într-o singură categorie. Statistica nu face decât să întărească această idee, inclusiv atunci când se aplică la cetăţenii României: în termenii comparativi ai sondajelor, religiozitatea acestora ar fi mult peste media europeană, românii fiind, declarativ, foarte harnici în a-şi declara credinţa. Dar o cercetare calitativă ne-ar dezvălui incomparabil mai multe şi ar fi un instrument pentru a explica – totuşi! – lipsa prezenţei publice a discursului religios, în ciuda dominaţiei cantitative indiscutabile.
La pelerinaje,  iconiţele sunt vândute ca în talcioc, pe post de talismane purtătoare de noroc – afirmă, cu multă seriozitate şi responsabilitate, Domnul Dan Dungaciu
Iată doar câteva ipostaze sociologice ale religiozităţii românilor, fără pretenţii de exhaustivitate. Prima categorie este cea a „omului religios“, credinciosul propriu-zis, care frecventează biserica regulat şi stă binişor şi la nivelul catehetic. Este o categorie sociologică constantă, chiar dacă greu de cuantificat.
A doua categorie este cea a „pelerinului“. Acest personaj religios – nu este vorba despre toţi participanţii la pelerinaje – este spectatorul fervent şi frecvent al oricăror procesiuni: înfăţişări de icoane, moaşte sau alte „instrumente“ eficace religios. Acest tip nu frecventează regulat biserica, sau, oricum, preferă un pelerinaj concret unei prezenţe constante şi monotone la liturghie. Nu e neapărat necredincios, dar este unul care vrea răspunsuri prompte. Pentru el, viaţa liturgică este exasperantă prin lentoare; el caută, negustoreşte, bonificaţii concrete şi eficacitate aici şi acum. În ultimă instanţă, acest personaj nu se luptă neapărat pentru cele veşnice, ci utilizează cele veşnice pentru victorii din prezent: un câştig la loterie sau la un examen, o boală de trecut, o moştenire de căpătat, o căsnicie de refăcut.
A treia categorie este cea a „credinţei fără apartenenţă“. Acest personaj este credincios, dar nu poate crede tradiţional. Este credincios, dar nu mai aparţine Bisericii creştine. Nevoia lui de religiozitate se livrează acum unor forme exotice, asiatice, sau diverselor eclectisme mistice răsăriteano-orientale. Sociologii numesc asta „noi mişcări religioase“.
A patra categorie este cea a „apartenenţei fără credinţă“. Această categorie aparţine Bisericii tradiţionale, zgomotos chiar, doar că aparţine altfel. Nu atât prin legături de credinţă, cât prin conexiuni istorice. Biserica Ortodoxă este acum importantă deoarece este „a noastră“, nu neapărat pentru că este darul dumnezeiesc făcut oamenilor întrucât nu pot să se mântuiască singuri. Pentru această categorie, Biserica devine patrimoniu istoric – este mai degrabă românească decât ortodoxă.
A cincea categorie este cea a „creştinului nepracticant“. Este un oximoron, desigur, dar unul cu semnificaţie sociologică certă. Cei care aparţin acestei categorii au o locaţie declarată şi asumată, respectiv Biserica tradiţională de la care se revendică, se consideră religioşi şi nu au neapărat o atitudine patriotardă faţă de Biserică. Doar că o frecventează extrem de rar sau deloc. O secţiune consistentă din acest tip este intelectualistă: nu poate nici în ruptul capului să ia în serios un popă mai puţin şcolit decât ea, darămite să sărute dreapta bătătorită a unui preot de ţară.
Ultima categorie este cea a „indiferentului“. Cel care o ilustrează nu este ateu, pentru că nici măcar nu se oboseşte să îl conteste pe Dumnezeu. Se declară creştin-ortodox din inerţie, dar în realitate este anesteziat religios; pentru el, pur şi simplu, problema nu există. Teologic vorbind, atitudinea este un păcat dintre cele mai grave: al nesimţirii, şi a fost sancţionat drastic de Sfinţii Părinţi. Categoria tinde să devină o ilustrare tot mai solidă a europenităţii noastre cotidiene.
Care este ponderea acestora în masa celor 90% creştin-ortodocşi? Greu de spus. Dar diversitatea aceasta, încă precar cercetată, dă seama în mare măsură, cum spuneam, de prestaţia neîndestulătoare a laicatului în spaţiul public. Credem diferit – ceea ce e firesc, până la un punct – dar se pare că uneori nici măcar nu credem în aceleaşi lucruri.
Cine gestionează „mădularele slobode şi active“? – Se întreabă, pe bună dreptate, sociologul Dan Dungaciu
Dincolo de baraje sau incapacitatea mirenilor de a infuza religios spaţiul public, nici intervenţia administraţiei bisericeşti nu a fost cea mai eficientă. Şi asta din două motive. Prima ţine de lipsa unui portret judicios al spaţiului religios autohton. A fi sociolog al religiei în România este o bizarerie, iar piaţa muncii este practic opacă la aşa ceva. Dar nici Biserica nu a încurajat acest demers. Existenţa sociologilor religiei sau a institutelor de profil afiliate uneia sau alteia dintre Biserici este un loc comun în Occident. La noi, nu, în ciuda bogăţiei peisajului religios din România, amplificat cu românii din diaspora (SUA, Europa) sau cei din jurul României (Republica Moldova, Serbia, Ucraina etc.). O expertiză sociologică, fie şi afiliată, nu i-ar fi stricat deloc Bisericii şi ar fi ajutat-o să îşi ghidoneze acţiunea, să decripteze cât mai just profilul, nevoile şi aspiraţiile credincioşilor ei. Şi, în ultimă instanţă, să îşi livreze mesajul mai eficace.
Şi aici apare a doua problemă.Deşi aplombul mediatic al Bisericii este, în termeni comparativi, cel mai pregnant după anul 1990 încoace – televiziune, radio, presă scrisă –, aceasta evoluează, deocamdată, cu frâna de mână trasă. Lipsesc din peisajul mediatic, deseori, „mădularele slobode şi active“ ale Bisericii, disputele, controversele, chiar vocile critice – dar critica aceea pe care un Nae Ionescu o fixa „în limitele teologiei“ şi o aşezase drept program al Predaniei. De aici, prin recul, şi incapacitatea de a puncta, decisiv, spaţiul public din România.
„Oficial ne merge bine...“ Teoretic vorbind, „spaţiul public“ într-o democraţie este un loc de comunicare liberă, unde toate vocile trebuie lăsate să vorbească, toate au dreptul să urce pe scenă, iar decizia vine în urma argumentelor şi „agreement“-uri rezonabile, fără – în niciun caz! – recurgere la forţă. Cam aşa sună o definiţie consacrată. Spaţiul public este deci locul unde se poate obţine consens (sau nu) prin acţiuni discursive.
Se aude vocea mireanului din România în acest spaţiu? Contează ea? Cum am încercat să sugerăm mai sus, nu. Sau prea puţin. De aici şi dificultatea de a vorbi astăzi despre un dialog real în societatea românească şi o prezenţă pe măsură a Ortodoxiei în spaţiul public. Laicatul rămâne deocamdată statistic… - afirmă şi susţine, cu multă sinceritate şi seriozitate, Domnul Dan Dungaciu.
Material întocmit şi redactat de Stelian Gomboş

La capătul lumii am găsit Ortodoxia

luni, 22 aprilie 2013

Postul Mare








POSTUL MARE



„Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă. Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreptează-te, dar înaintea lui Dumnezeu prin post”.

Sf Vasile cel Mare



Postul Paştelui- Postul Mare sau păresimile se întinde pe o durată de şapte săptămâni, după cum Mântuitorul Hristos a postit 40 de zile în pustie. Fiecare ţine acest post după putinţele sale trupeşti.

Unii poate vor reuşi în anumite zile o ajunare completăfără a mânca sau bea ceva- aşa numitul post negru. Alţii vor avea dezlegări la untdelemn, peşte sau chiar mici cantităţi de vin în cazul celor slăbiţi şi bătrâni. Bolnavii pot posti chiar şi numai o jumătate de zi până la terminarea Sf. Liturghii. Lehuzele au condiţii medicale deosebite de post.

E de recomandat în mod special creştinii să urmeze recomandările duhovnicului sau în lipsa acestuia să ceară sfatul unui preot care le va „jalona” varianta adecvată de postire. Desigur intervine şi latura personală a fiecărui- cunoscându-şi propriile neputinţe trupeşti fiziologice ca şi problemele medicale ce trebuiesc luate în considerare.

Postul adevărat însă nu constă în abţinerea de la anumite bucate, ci înfrânarea patimilor şi abţinerea de la fapte rele. De mare folos pe durata postului, ca de altfel, în mod constant (permanent) ne este împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Asftel, prin Darul Duhului Sfânt, prin Har primim în fiinţa noastră „arvuna” vieţii veşnice şi beneficiem de puterea interioară menită să ne întărească şi ne preschimbe întreaga fiinţă prin biruinţă împotriva păcatului. Vom deveni mădulare vii în biserică, mlădiţe altoite pe viţă (Ioan 15, 4-5) Rămânând astfel permanent întru Mântuitorul Hristos, vom aduce multă roadă. Roada aceasta va avea ca aspect primordial dragostea- din care vor izvorî în mod implicit celelalte virtuţi creştine.

Adevăratul post înseamnă a înlătura orice patimă, viciu sau răutate din suflet, a cerceta pe un bolnav, a hrăni pe cel flămând, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cel din temniţă, a îngriji de văduve şi orfani, şi multe altele, şi toate acestea cu atât mai mult pentru fraţii noştrii de credinţă.

Mântuitorul ne îndeamnă, învăţând de la El, să fim blânzi şi smeriţi cu inima. Acelaşi Hristos ne spune să îndrăznim căci El a biruit lumea.

Acolo unde rugăciunea nu poate rezolva problema creştinului- cu siguranţă îmbinată cu postul va reuşi (Matei 17,20-21). Postul închide gura leilor şi deschide poarta Cerului- căci totul este cu putinţă celui ce crede.

Societatea contemporană prin imensa tehnologie tinde să acapareze complet timpul de care dispune individul- riscând astfel să creeze prăpastii între oameni în ceea ce priveşte o reală comunicare şi inter-relaţionare. Creştinismul crează însă punţi de suflet prin iubirea dintre oameni.

Să cultivăm cele 3 virtuţi creştine de bază (,virtuţile teologice): credinţa vie, nădejdea tare şi dragostea mai presus de toate, cu toată capacitatea fiinţei noastre, căci dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13,8).

„Prin post se curăţeşte sufletul, se păstrează sănătatea trupului, se înfrânează patimile şi se întăreşte virtutea”.

-Catehism ortodox, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990-

Dacă nu aveţi încă un duhovnic, încercaţi să vă găsiţi unul, iar dacă nu este cu putinţă în această perioadă- atunci, cu siguranţă orice preot slujitor în biserică vă va sta la dispoziţie în privinţa administrării Tainei Spovedaniei, legată, după caz de cea a Împărtăşaniei.

Acum este vremea, nu amânaţi!

Dumnezeu să vă ajute!

Lucian-Ovidiu Pop, Arad









Pelerinajul de Florii se va desfășura de la Catedrala Mântuirii Neamului la Catedrala Patriarhală



Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a anunțat, astăzi, duminică, 21 aprilie 2013, în Catedrala Patriarhală, la finalul Sfintei Liturghii, că, sâmbătă, 27 aprilie 2013, pelerinajul de Florii se va desfășura de la Catedrala Mântuirii Neamului la Catedrala Patriarhală.

„Așa cum se obișnuiește în fiecare an, de câțiva ani, la București, în Sâmbăta lui Lazăr, va avea loc pelerinajul de Florii ca aducere aminte a Intrării Domnului în Ierusalim. Anul acesta traseul pelerinajului este puțin diferit, în înțelesul că nu se va mai porni de la Mănăstirea Radu Vodă din București, ci de la noua Catedrală patriarhală, de la Catedrala Mântuirii Neamului. Acolo va fi săvârșită Vecernia la orele 15:00 și va fi adusă o rugăciune de mulțumire Preasfintei Treimi pentru lucrările care s-au săvârșit până acum la Catedrala Mântuirii Neamului și anume pentru că am ieșit din pământ cu construcția catedralei și am ajuns la cota 0, acolo unde va fi spațiul pe care calcă pelerinii când intră în noua catedrală. Cota 0 înseamnă în cazul nostru 4 metri deasupra pământului. Această lucrare pentru infrastructură s-a terminat. Acum urmează o nouă licitație pentru constructorul care va construi suprastructura, adică edificiul în continuare până la crucea de pe cea mai înaltă turlă, a Pantocratorului sau a Mântuitorului. După ce vom mulțumi lui Dumnezeu vom sfinți stâlpările, ramurile de salcie sau finic, cu care vom porni apoi de la paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului spre Biserica Sfântul Nicolae - Vlădica, la Biserica Sfânta Ecaterina - Paraclis universitar, după care se urcă pe Colina Bucuriei și se ajunge la Catedrala Sfinții Împărați Constantin și Elena, unde se sfințesc iconițele și credincioșii prezenți vor primi iconițe cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Deci, în 27 aprilie, sâmbătă, la orele 15:00 începe Vecernia, la șantierul noii Catedrale a Mântuiri Neamului. Dacă plouă atunci Vecernia se va săvârși în biserica paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, de alături”, a spus Preafericirea Sa.

Pelerinajul de Florii din București se organizează cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel din anul 2008.

Intrarea Domnului in Ierusalim (Floriile)

INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (FLORIILE)

DUMINICĂ- 28 APRILIE

Biserica Ortodoxă prăznuieşte Intrarea Domnului în Ierusalim sau în limbaj popular –Floriile- de la obiceiul ramurilor de finic (salcie)- şi se duc flori în biserică.

„Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine, blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”. (Matei 21,5)

Aceasta tocmai pentru a reliefa faptul că Hristos avea să ia asupra Sa jugul păcatelor noastre şi să-l zdrobească prin jertfa de pe Cruce. Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana, Fiul lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus! (Matei 21,9).

Cetatea s-a cutremurat întrebându-se: Cine este Acesta? Şi mulţimile răspundeau că este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii- după cum se poate citi în versetele următoare (10-11)

Mulţimile se bucurau, însă, preoţii, arhiereii şi cărturarii s-au mâniat văzând cinstea de care se bucura din partea mulţimii şi cunoscând minunile pe care Iisus le făcuse.

În Filipeni 4,4-9 suntem îndemnaţi să ne bucurăm pururea în Domnul şi se accentuează încă o dată acest lucru. E absolut firesc că un adevărat creştin trebuie să se bucure permanent.

Dacă la Intrarea în Ierusalimul pământesc, mulţimile au fost atât de bucuroase, şi noi cei ce suntem întru Hristos trebuie să ne bucurăm.

Hristos ne îndeamnă să luăm jugul asuăra noastră, căci e uşor fiindcă El Însuşi l-a purtat mai înainte şi putere vom primi de la El pentru a birui lumea şi a fi împreună cu Împăratul Slavei în Ierusalimul Ceresc.

În versete următoare suntem îndemnaţi să avem o comportare de creştini autentici, urmată de asigurarea că Dumnezeul păcii va fi cu noi.

Amin! Lucian-Ovidiu Pop

Urez tuturor celor care poartă numele de FLOARE şi FLOREA şi derivatele FLORIN, FLORIAN, FLORICA, ş.a.m.d.



„LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE ŞI MULT HAR DE LA BUNUL DUMNEZEU SPRE MÂNTUIREA DE VECI A SUFLETELOR!

Realizator blog

Iubirea, Iertarea si Invierea

IUBIREA, IERTAREA ŞI ÎNVIEREA


Suntem în luminoasa şi sfânta perioadă a ciclului liturgico-duhovnicesc, ce încadrează Postul Paştelui, numit şi Sfântul şi Marele Post, cu Slăvitul Praznic al Învierii şi Duminicile de după Înviere, pâna la Înălţare - o perioadă care ar trebui să fie plină de bucuria şi lumina pascală!

Trăim timpuri nemiloase. Copiii se răzvrătesc împotriva părinţilor, inimile calde şi iubitoare cândva ale soţilor, parcă dau în clocot, împăunându-se precum curcanii şi lăsând iubirea să se aplatizeze şi să se stingă între ei; activitatea social-obştească este aproape paralizată din cauza războiului declanşat între fiii aceluiaşi neam, totul este răvăşit şi predispus la prăbuşire.

Un firicel de iarbă nevinovat tresaltă din neaua plăpândă, ce a înveşmântat pământul în anotimpul iernii; un ghiocel firav se arată în faţa noastră şi ne cere să-l dăruim persoanei, care-l primeşte cu dragoste; pomii aşteaptă să-şi aducă mireasma lor în floare şi peste tot suspină cerul şi pământul a primăvară! „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13 ) - aşa îşi îndreaptă vameşul rugăciunea către Dumnezeu, în prima Duminică premergătoare Sfântului Post, iar fiul risipitor este întâmpinat de Părintele Ceresc cu braţele pline de iubire şi iertare: ”Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Luca 15, 24). Iertarea pe care ţi-o dă Dumnezeu nu este cu jumătate de măsură, asemeni celei omeneşti, ci este minunea nespusă a refacerii fiinţei din interior, cea care se reclădeşte pe temelia harului şi a bucuriei negrăite şi vine din împreună-lucrarea, din sinergia conlucrării şi a comuniunii între Dumnezeu şi om. Evanghelia după Matei, la cap. 25 ne expune Judecata universală, când se va dezvălui totul, conform faptelor noastre de aici, de pe pământ, iar Duminica izgonirii lui Adam din rai ne pune în faţă priveliştea raiului pierdut şi, în lumina pomenirii celor adormiţi, cerem iertare şi împăcare. Sfântul şi Marele Post al Paştelui este adâncit de Canonul de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, urmând Duminica Ortodoxiei, a apărării dreptei credinţe, a Sfântului Grigore Palama, Cuvioasa Maria Egipteanca şi Sfântul Ioan Scărarul.

M-a învrednicit Dumnezeu să merg la Sfântul Munte Athos, începând cu 25 noiembrie 2012. Bucuria duhovnicească s-a amplificat, săvârşind Sfânta Liturghie, în Schitul românesc Prodromul şi, împărtăşindu-mă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, de ziua Sfântului Grigore Palama , apoi să le împărtăşesc părinţilor monahi din învăţătura sa.

Totul este uimitor şi sfânt la Athos! Chilia Sfântului Grigore Palama se află la circa 5 km de Mănăstirea Marea Lavră situată în susul muntelui, spre vârful Atonului (cc.2033m). Frumuseţea peisajului se îngemânează cu “pustietatea” sihastrului, ce-L contemplă pe Hristos “în singurătate” şi, în rugăciune intensă pentru oameni, îi reface iubirea, în bunătate şi îi redă libertatea spirituală.

În Sfântul Munte se simte Lumina taborică şi energiile divine necreate. Pe coama muntelui, ca un foc de lumină caldă, primitoare, coboară raze binefăcătoare, ce acoperă şi Prodromul românesc, în feeria unei vegetaţii specifice, cu plantaţii de măslin şi dafin, cu izvoare limpezi, în grote şi peşteri pustniceşti. În orice loc te-ai situa, parcă o zăreşti pe Maica Domnului, Dumnezeiasca Mireasă, Împărăteasa cerului şi a pământului, ocrotitoarea Sfântului Munte. De la Schitul românesc Prodromul nu-ţi trebuieşte decât o străfulgerare de privire să vezi vârful Atonului şi marea întinsă, în acelaşi timp, care reflectă razele divine ale soarelui, să sorbi din frumuseţea darurilor şi binecuvântărilor primite. Odată ajuns în Athos, fiecare pelerin doreşte să revină.

Ce bine ar fi ca viaţa noastră pe care o trăim aici şi acum, în existenţa concretă şi imediată, lăsată de Dumnezeu şi care defineşte taina persoanei, în timpul şi spaţiul spiritual dăruit pentru iubire, s-o preschimbăm în Prăznuire, în Sărbătoare sfântă şi să-I facem lui Dumnezeu loc în ea, cum se exprimă mitropolitul rus Antonie în Taina iubirii (Sofia, 2009). Să-L întâmpinăm pe Hristos Dumnezeu, în stâlpările de finic ale faptelor milostive, iertătoare, în veşmintele (straiul raţional al trupului şi al sufletului), ce refac chipul în puritate asemeni pruncilor şi aşa să întâmpinăm Praznicul Floriilor pentru a primi, apoi, Paştele lui Dumnezeu cele mântuitoare.

Parcursul acestei perioade spirituale devine cald şi dulce în acelaşi timp. Toate se înnoiesc şi se îmbracă în lumină. Pătimirile cele sfinte şi mântuitoare ale lui Hristos Domnul ne aduc rodul cel nou al viţei şi înălţarea pe Cruce instituie porunca dumnezeiască: ”Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi ” (Ioan 15,12-13). Împărăţia Cerurilor, pe care o pregustăm încă de pe pământ şi mai ales în timpul Sfintei Liturghii intră în acord cu aşteptarea bucuriei de a primi darul Învierii, de a ne îmbrăca în acest dar dumnezeiesc, în sfânta noapte pascală şi de a-l purta cu noi pe tot parcursul anului. De aceea ne primenim continuu prin Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Împărăţia Cerurilor devine “o realitate în fiinţa celor ce participă la actul euharistic, ea intrând astfel în ipostaza Împărăţiei Liturgice” (Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei, 2007, p.212). Toate se petrec în Biserică, în ambianţa slujbei cuvântătoare, duhovniceşti, care ne adună pe toţi laolaltă, la sânul ei, căci bunătatea şi pietatea nu se pot înţelege decât în raţiunea de a fi a persoanei unificate şi alături de ceilalţi.

Suntem în dumnezeiasca veselie şi “cât este de sfântă cu adevărat şi întru totul prăznuită această noapte a mântuirii şi strălucită”, căci “Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a strălucit” (Canonul Învierii, Cântarea a7-a).

Condensăm un ritm, în aşteptarea Învierii Domnului, de la tristeţea aducătoare de har, din perioada Postului, la bucuria “Praznicului praznicelor şi Sărbătorii sărbătorilor”, căci în această Lumină plenară a Împărăţiei, noi binecuvântăm pe Hristos în veci (Irmosul Cântării a 8-a). Învierea umple toate de sens, şi raţionalul şi supraraţionalul, şi ce este văzut şi ceea ce este nevăzut, ceea ce este spiritual, duhovnicesc şi materia luminată de Duh, creatul şi necreatul, imanentul şi transcendentul, dar Învierea, în primul rând, dă răspuns omului, la modul total, definitiv că el, omul, nu sfârşeşte la mormânt, că moartea este numai o trecere din această viaţă pământească şi că el va exista veşnic. Învierea lui Hristos este Adevărul suprem, care mă face viu şi prin el trăiesc şi am speranţa că mă scoate din angoasa existenţială a nonsensului.

Nu ştim cum se va brăzda ogorul anul acesta, ca să ne dea pâinea cea de toate zilele; care va fi darul ploii şi al razelor soarelui, ce încălzeşte pământul. Numai Dumnezeu ştie. Un lucru este cert. Oamenii trebuie să se smerească şi să se trezească la credinţă. Pentru aceasta trebuie să-şi ierte afronturile, supărările şi lipsurile trecute şi să primească cu îmbrăţişarea sfântă a Învierii chipul semenului, care mai adineaori a fost răstignit , întristat şi umilit.

Să avem capacitatea şi forţa interioară de a lăsa în urmă trecutul şi să privim cu încredere spre Dumnezeu, în viitor, să-I consacrăm toată viaţa noastră şi, mai presus de toate, să-L iubim din toată inima, din tot sufletul, cu toată puterea şi din tot cugetul nostru.

Se cuvine să rostim acum din Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur , la slăvita şi mântuitoarea Înviere a lui Hristos: “Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii\ Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte\ Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânire în vecii vecilor” .

Dumnezeu să ne dăruiască sănătate şi linişte sufletească, ca să putem parcurge Postul Sfintelor Paşti, din anul mântuirii 2013, cinstindu-l după vrednicie şi să ne bucurăm din plin la Praznicul Învierii lui Hristos, Domnul!

Preot Dr. Nicolae Nicolescu, “Sf. Lazăr”, Iaşi

     Articol aparut initial in revista de dialog ortodox - EPIFANIA, Nr. 24, Martie - Mai 2013, editata la Iasi sub coordonarea directa a sfintiei sale Pr. Dr. Nicolae Nicolescu director al acestei reviste ce apare cu binecuvantarea Înalt Preasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
   Multumim sfintiei sale pentru trimiterea prin mail a acestui articol in vederea postarii pe blog. Ne simtim onorati si obligati spre mai mult si mai bine. Asteptam si alte articole de mare folos duhovnicesc din partea sfintiei sale.

Hristos a Inviat!


HRISTOS A ÎNVIAT!

=HRISTOS ANESTI!=



“Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le;

Hristos a venit în lume să lumineze pe cei ce umblau în întuneric şi să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu!

Realizator blog

Evanghelia după Ioan redă ungerea lui Iisus de către Maria cu mir de nard de mare preţ prevestind moartea şi îngroparea Lui.

De vom muri şi învia cu Domnul şi Mântuitorul nostrum Hristos, prin Harul Duhului Sfânt vom fi capabili de o viaţă duhovnicească benefică, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri.

Veniţi să luăm Lumină, să o menţinem permanent aprinsă înlăuntru nostrum şi să o dăm tuturor celor care au nevoie, aşa încât prin lumina lui Iisus, întunericul să fie biruit. De acum şi până la Înălţare, salutul creştinesc este: “Hristos a înviat!”

Învierea Domnului este temelia credinţei noastre, căci de nu ar fi înviat, credinţa ar fi zadarnică.

Să ne rugăm, dar spre a primi înţelepciune de Sus ca să-L putem cunoaşte pe El şi puterea Învierii Sale. Să-i îmbărbătăm şi pe ceilalţi întru nădejdea cea bună în Învierea lui Hristos.

Conştienţi de păcatele şi neputinţele noastre, să rostim în toată vremea asemenea celui fără vedere. -“Iisuse Fiul lui David, ai milă de mine”- pasaj biblic ce realizează că cei robiţi de întunericul veacului acestuia pot primi lumina adevăratei vederi duhovniceşti şi să spunem cu căinţă asemenea tâlharului de pe cruce: “Pomeneşte-ne şi pe noi Doamne, când vei veni întru Împărăţia slavei Tale.



HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!



Lucian-Ovidiu Pop

Cantari de Paste - Ierom. Chiril Manastirea Hodos Bodrog

Hristos din morti a inviat

Asculta mai multe audio traditionala
Din mormant intunecat

Asculta mai multe audio traditionala
Hristos a Inviat

Asculta mai multe audio traditionala
Postate cu acordul conducerii casei de discuri XBG Media Records - Cu multumiri