Există, fără îndoială, o memorie a locurilor, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, de esenţă folclorică, în răsfrângerile căreia evenimentele istorice se transfigurează hiperbolic, devenind mituri, legende sau tradiţii, cu semnificaţii existenţiale care transcend realităţile originare, de referinţă directă, în perspectiva lor, după expresia unui mare poet, eroii apar ca munţii în amurg... Veneraţia unanimă urcă necontenit spre ei din văile adânci ale aducerilor aminte, învăluindu-le treptat staturile în aburii fecunzi ai închipuirii, ai acelei închipuiri fabuloase care emană din sufletul unui neam întreg şi în ceţurile căreia contururile acestora devin labile, siluetele dobândesc forme fantastice, iar creştetele lor înălţimi uluitoare.
Sintetizând o stare de spirit generală, simţirea, cugetarea şi fantezia unui popor în plin proces de redeşteptare naţională, o publicaţie anonimă din anul 1845, considerată însă de Nicolae Iorga fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreţ şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte...”. Se concluziona, în sfârşit, că acest voievod rezumă pentru noi „toate isprăvile, toate monumentele şi aşezămintele făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori”.
Despre figura lui şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i şi mai mult înţelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul şi marmura, aurul şi argintul numeroaselor sale ctitorii şi odoare, ştirbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuşi le-a insuflat-o iniţial şi pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor...
Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserţiunea, fireşte, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 - 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale.
Se răsfrânge totuşi în această tradiţie profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acţiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelenţă paşnic şi constructiv. Echilibrul structural fiind violentat, aspiraţia spre starea iniţială se obiectivează astfel în proiecţia virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raţionale, capabile să medieze comuniunea cu Providenţa şi să restabilească echilibrul vremelnic stricat.
Sânt însă şi legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul şi acelaşi edificiu apare construit - în multiplele lui legende - când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruinţă, mediată întotdeauna în mod miraculos de iniţierea construcţiei respective.
Însăşi Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, apare în legendele sale şi într-o situaţie şi într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.
Reţinem, aşadar, că, în această legendă, construirea Mănăstirii Putna este iniţiată la capătul unei campanii cinegetice şi precede unor evenimente posibile. Primul amănunt este semnificativ deoarece înrudeşte legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, în ambele cazuri vânătoarea făcând parte dintr-un ritual ctitoricesc răspândit pe vaste spaţii geografice din Europa şi Africa până-n străfundurile Asiei.
Spre deosebire însă de legenda lui Dragoş, care consacră întemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, în această variantă a legendei putnene, construirea mănăstirii nu reclamă nici un fel de sacrificiu.
Substanţial diferit sunt relatate întâmplările într-o altă legendă, care situează hotărârea lui Ştefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută şi una câştigată, iar construirea ei după ambele evenimente.
Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război şi rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la aceeaşi chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire şi 1-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure. La miezul nopţii, pustnicul 1-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-1 de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri şi că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmaşi, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ştefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăştiată prin ţară, a pornit din nou la luptă şi astfel i-a învins pe duşmani. După dobândirea biruinţei, si-a ţinut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” şi numeroase odoare de aur şi argint, pe care el însuşi le va scoate de acolo când va învia din morţi, „călare pe calul lui şi cu sabia în mână, ţinând-o dreaptă drept în sus”. Tot el va fi acela care va împărţi banii şi odoarele zidite urmaşilor credincioşi faptelor lui, legii şi obştii româneşti.
Rezidă în această legendă amintirea primei campanii întreprinse de Ştefan cel Mare, în iunie 1462, pentru recucerirea cetăţii Chilia, din care s-a întors, într-adevăr, fără izbândă şi rănit, precum şi a celei de a doua, din ianuarie 1465, când izbuteşte sa smulgă cetatea din mână ungurilor, numai după trei zile de asediu. Potrivit legendei, hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între aceste două campanii, iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, ceea ce corespunde - largo senso - adevărului istoric.
In legătură cu modalitatea de alegere a locului pe care şi-a construit Ştefan marea sa ctitorie monastică, în care veridicul naiv se împleteşte deopotrivă cu miraculosul, se păstrează la Putna o relicvă, menită să „adeverească” relatările acestei legende. Este vorba de un deget, provenind din mormântul lui Daniil Sihastru, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneţ 1-a ferecat, în anul 1749, în argint şi 1-a împodobit cu mărgăritare, dăruîndu-1 apoi Mănăstirii Putna. După tradiţie, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”.
Într-o variantă apropiată acestei povestiri, în care însă atât hotărârea de a construi mănăstirea, cât şi construirea însăşi se încadrează între o înfrângere din partea turcilor şi o victorie asupra lor, pustnicul îl trezeşte pe Ştefan la miezul nopţii şi îi spune să meargă singur la locul de confluenţă a celor trei pâraie (probabil a Viţeului cu Putna şi cu Putnişoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munţi şi apoi să vină să-i spună ce a văzut. „Ştefan s-a vârât în apă pîn' la genunchi; s-a uitat la răsărit, n-a văzut nimic. S-a uitat cătră amiază, iar n-a văzut. S-a uitat la asfinţit şi a văzut pe munte o luminare arzând. Apoi s-a uitat mai la vale, spre miezul nopţii, şi a văzut trei luminări arzând”.
Întorcându-se şi povestindu-i sihastrului ce-a văzut, acesta i-a spus: „Acolo unde ai văzut arzând numai o luminare, să faci o cruce, iar unde ai văzut arzând trei luminări, să faci o mănăstire, şi atunci vei birui. El a făcut mănăstirea Putna şi apoi a mers de a bătut pe turci...”.
Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip şi anume, cu arcul şi săgeata... Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările: „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu...”.
Alegerea locului de construire a bisericii după procedeul descris în această legendă face parte dintr-o amplă şi variată serie de modalităţi folclorice similare, ale căror izvoare se pierd în noianul vremurilor. Constatăm astfel în legendele mai multor popoare europene, inclusiv în cele ale românilor, că asemenea edificii puteau fi ridicate pe locul unde cade securea, ciocanul, săgeata şi alte unelte aruncate ad-hoc sau pe locul unde cade zăpada în toiul verii; acolo unde se aşează anumite animale sau pe ruinele unor lăcaşuri mai vechi descoperite de păstori; pe locul unde se mută în mod miraculos materialele de construcţie sau acolo unde este găsită o icoană care se întoarce singură pe locul respectiv, ori de câte ori este dusă în altă parte etc.
De regulă, alegerea locului pe care se va înălţa viitorul edificiu este urmată, în legendele aferente, de un alt ritual cu obârşii străvechi, atestate pe căi arheologice şi folclorice aproape la toate popoarele lumii. Este vorba de aşa-numita jertfă a zidirii, un sacrificiu sângeros menit să confere durabilitate construcţiei prin imolarea unui om, a unui animal sau a unei păsări la temeliile sale. Obiceiul a generat, mai ales la popoarele din sud-estul Europei, o literatură populară, cu semnificaţii tulburătoare, ale cărei cote supreme - semantice şi estetice - sunt revelator atinse în celebra noastră baladă despre Meşterul Manole, constructorul legendar al Mănăstirii Curţii de Argeş.
Cercetările mai vechi sau mai noi ale unor savanţi de reputaţie mondială au dus la concluzia că „Modelul exemplar al tuturor acestor forme de sacrificiu este, aproape sigur, un mit cosmogonic” şi anume, acel mit de origine indo-ariană, care explică geneza universului „prin uciderea unui Uriaş primordial” din organele căruia se nasc diversele zone cosmice. Asemenea acestuia, în riturile de construcţie, „fiinţa imolată îşi regăseşte un nou corp”, care este însăşi construcţia, animată şi devenită durabilă prin „transferarea rituală” a vieţii sale în „corpul arhitectonic substituit corpului carnal”.
În multimilenara sa istorie, jertfa zidirii a evoluat de la sacrificarea efectivă a oamenilor la zidirea simbolică a umbrei sau efigiei lor, apoi la imolarea unor animale dintre cele mai diverse - câini, pisici, miei, ţapi, iezi, lupi etc. - substituite şi ele treptat printr-o mare varietate de obiecte.
Cu privire la jertfele omeneşti, miturile de construcţie pretind ca acestea să fie cât mai dureroase, condiţionând perenitatea edificiului de preţul şi intensitatea suferinţelor. De aceea trebuiau imolate fiinţele cele mai dragi. Meşterul Manole, bunăoară, îşi zideşte la Argeş propria soţie, care se dovedise cea mai devotată dintre soţiile tuturor meşterilor de acolo, iar în alte legende cad jertfă ritualului „unicul copil al văduvei, unica fiică a moşneagului, mama unor copii mici etc.”.
Necesitatea celei mai preţioase jertfe este împlinită şi în legenda Mănăstirii Putna. Tânărului Sion i se taie capul nu pentru a fi pedepsit că a cutezat să tragă cu arcul mai departe decât Ştefan - cum ar lăsa Neculce să se presupună - ci pentru că, trăgând mai departe decât voievodul şi decât însoţitorii acestuia, el s-a dovedit cel mai puternic dintre ei şi - prin urmare - cel mai indicat pentru a fi jertfit la temelia unei ctitorii atât de importante. Cronicarului îi scapă acest substrat arhaic al legendei, trecând grăbit de la relatarea faptului în sine la punerea lui sub semnul îndoielii, dar, în perspectiva generală a folclorului produs de ritualul discutat, astfel trebuie justificată sacrificarea, aparent gratuită şi reprobabilă, a tânărului arcaş. Obiceiul ca atare, fireşte, nu se practica în Moldova secolului al XV-lea, iar amintirea lui foarte îndepărtată s-a păstrat atât de vag şi fragmentar în povestirea lui Neculce, încât şi-a pierdut sensul originar, sugerându-i-se alte explicaţii...
Localizarea străvechiului mit la Putna, pe căile întortocheate ale folclorului, a fost favorizată şi consolidată de faima crescândă a gloriosului ctitor, dar şi de farmecul acestor plaiuri, de atmosfera lor ireală, în irizările căreia stăruie parcă şi acum duhul acelor vremuri legendare. Însăşi configuraţia reliefului putnean, din care emană acest inefabil genius loci, îngăduie - la rândul ei - unele „precizări” şi „reconstituiri” cu ispititoare aparenţe de veracitate. Astfel, muntele de pe care s-a tras cu arcul se numeşte Crucişorul sau Dealul Crucii şi este situat la sud-est de mănăstire, imediat peste pârâul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentală de piatră, dar fără nici un fel de inscripţii. Din vârful său, cum spune însuşi cronicarul, „este mult locu (...) până în mănăstire”, dar tot el ne oferă un detaliu care face veridic zborul săgeţii pe o traiectorie atât de lungă, dacă ar fi să dăm crezare legendei. Este vorba de arcul lui Ştefan, despre care se afirmă că voievodul „1-au fost trăgând cu vârtej”, ceea ce înseamnă că era, de fapt, o arbaletă, a cărei bătaie, îndeobşte, e mult mai mare decât a unui arc obişnuit. Puternica armă, împreună cu o cupă de iaspis, ar fi rămas, după moartea domnului, „întru pomenire la sfânta mănăstire”, dar ambele au dispărut ulterior. Arcul a fost furat, pe vremea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), de către cazaci şi leşi, cu prilejul unei campanii comune de jaf, iar cupa de iaspis a fost spartă...
Istoricul Theodor Codrescu susţinea că la Mănăstirea Putna ar fi rămas, printre multe altele, şi un ceas de buzunar, care a aparţinut lui Ştefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat şi executat de renumitul meşter nurnbergez, Petter Heller, şi pe care domnul Moldovei 1-ar fi primit în dar de la un trimis al papei, în anul 1493. Obiectul ar fi ajuns, prin intermediul episcopului Gherasim al Romanului, în posesia mitropolitului Veniamin Costachi, care, la rândul său, i l-ar fi dăruit, în 1828, „feldmareşalului armatei ruseşti, prinţul Vitgenstain”, pentru „a-şi scoate familia sa de sub blăstămul la care ea era supusă încă din timpul lui Potemchin” - în prezent nu se mai ştie nimic de soarta acestui ceas.
Se păstrează, în schimb, până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiţie, s-ar fi înfipt săgeata lui Ştefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomeneşte nimic în legenda lui Neculce.
Fără ezitare indică tradiţiile putnene şi locul pe care a căzut săgeata arcaşului jertfit. Acesta este un colnic, denumit Sion - după numele celui sacrificat aici - şi se află în imediata apropiere a mănăstirii, pe latura ei nord-estică. Cronicarul spune că, în vremea sa, locul era marcat cu un stâlp de piatră, iar mai înainte cu o bisericuţă de lemn, care s-a risipit apoi. În vremea noastră, pe vârful acestui deluşor se află o cruce de piatră, construită în anul 1875, cu spezele ieromonahului Glichor, dedicată - potrivit inscripţiei sale votive - mitropolitului Bucovinei Teofil şi arhimandritului Putnei Arcadie, spre eternă amintire. Contrar inscripţiei însă, oamenii din partea locului o consideră închinată memoriei aceluiaşi Sion, legendarul arcaş sacrificat la temelia ctitoriei, pentru că a tras cu arcul mai departe decât marele său voievod. Se dovedeşte astfel că uneori tradiţiile orale, cu obârşii arhaice, sunt mult mai rezistente decât cuvintele săpate în piatră...
Ar mai fi de menţionat, în sfârşit, o tradiţie, adiacentă întemeierii Mănăstirii Putna, sau paralelă cu ea, asupra căreia s-au purtat şi se mai poartă încă numeroase discuţii. Avem în vedere controversatele aserţiuni referitoare la biserica de lemn atribuită lui Dragoş-vodă, aflătoare în cimitirul comunei Putna la circa zece minute distanţă de latura estică a incintei mănăstireşti.
Primul care menţionează acest vechi şi important monument religios este Nicolae Costin (1660 - 1712). în Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, el arată mai întâi că despre „Domnia lui Dragoş-vodă, a scrie pre largu cu anevoie iaste”, deoarece nimeni „den vecii de atunce nemic n-au însămnat (...) nice ce s-au lucrat în zilele lui, (...) nice unde au murit”. Mai departe, cronicarul consemnează totuşi: „înţeles-am şi noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş-vodă şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş-vodă. Şi aceia biserică de lemnu au mutat-o Ştefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăţ, Ştefan-vodă au zidit biserică de piatră”.
Ceea ce înregistrează Nicolae Costin este aşadar o tradiţie orală auzită din bătrâni şi nicidecum o ştire documentară. Totuşi în aserţiunea lui se constată - ab initio - cel puţin două adevăruri incontestabile: în primul rând, că la Putna exista, cu mult înaintea redactării Letopiseţului său, o biserică de lemn, despre care bătrânii afirmau că Dragoş a construit-o la Volovăţ, iar Ştefan a mutat-o la Putna şi, în al doilea rând, că Ştefan cel Mare a construit la Volovăţ o biserică din piatră, despre care aceiaşi bătrâni afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi.
Rămân neconfirmate însă următoarele aspecte ale relatărilor sale, care decurg succesiv unele dintr-altele:
- a construit într-adevăr Dragoş-vodă, în scurta lui domnie, o biserică de lemn la Volovăţ?
- dacă a construit-o, a fost ea într-adevăr mutată la Putna în timpul domniei lui Ştefan cel Mare?
- dacă a fost, cu adevărat, ce l-a determinat pe Ştefan să procedeze la o asemenea mutare ?
Unii cercetători consideră că regăsirea relatărilor lui Nicolae Costin în două documente autentice, ulterioare morţii cronicarului, ar confirma aserţiunile sale cu privire la această biserică. In primul dintre ele, emis la 17 martie 1723 de Mihai Racoviţă, se „face ştire tuturor pentru sfânta biserică de lemn, ce este lângă Mănăstirea Putna, care, această biserică dinceputul ei au fost făcută de Dragoş-vodă la Volovăţ, şi au fost acolo până în zilele răposatului Ştefan-vodă Bătrânul, şi atunce 'Ştefan-vodă au mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei alta de piatră, care din pricina acestei biserici, căci au fost veche, s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri şi până astăzi”. În al doilea document, emis de Ioan Teodor Callimachi-voievod, la 7 ianuarie 1759, se face cunoscut că s-au dat doi vecini spre serviciu, opt vite şi o sută de stupi „pentru o sfântă biserică de lemn, ce au fost făcută de Dragoş-vodă la Olovăţ şi răposatul Ştefan-vodă au mutat-o la sfântă Mănăstire Putna”.
Este limpede că aceste două hrisoave nu confirmă tradiţia consemnată de Nicolae Costin, ci o preiau întocmai, fără să aducă nici un fel de mărturii în plus. Găsim totuşi în primul document o încercare de a motiva transferul bisericii de la Volovăţ la Putna prin vechimea acesteia, datorită căreia „s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri”. Explicaţia pare însă neconvingătoare. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că în nici una din cele trei menţiuni nu se precizează când a construit Dragoş biserica la Volovăţ şi când a mutat-o Ştefan la Putna.
Potrivit unei tradiţii locale mai recente, consemnată în 1853 de către ieromonahul Putnei Sevastian Georgiescul, Dragoş ar fi construit biserica de lemn la Volovăţ în anul 1353, iar „pe la anii 1468, Ştefan-voievod cel Mare (...) au adus-o de la Volovăţ şi au clădit-o aice în Putna, unde şi până în ziua de astăzi stă...”. Reţinem de la acelaşi ieromonah că biserica de lemn se mai numea pe vremuri şi „Mănăstirea veche a Putnei”, ceea ce ar putea conduce la idea autohtoniei acestui locaş aici, cu mult înainte de fundarea ctitoriei ştefaniene.
La toate relatările de până acum, o altă tradiţie locală adaugă amănuntul enigmatic care pretinde că oastea lui Ştefan cel Mare a transportat pe cai această biserică de la Volovăţ şi a reconstruit-o la Putna într-o singură noapte, voievodul cercetând-o şi închinindu-se la altarul ei chiar în zorii zilei următoare.
Faţă de vechea aserţiune a lui Nicolae Costin asupra bisericii de lemn de la Putna, exegeţii din veacul trecut şi din veacul nostru au opinat diferit. Sevastian Georgiescul o acceptă, făcând precizările cronologice pe care le-am văzut; episcopul Melchisedec relatează tradiţia fără obiecţii, adăugind însă că „Bisericuţa aceasta a fost prefăcută, încât astăzi, după spusa parochului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoş”; Nicolae Iorga a respins-o mai întâi, considerând-o lipsită de orice temeinicie, iar mai târziu a menţionat-o fără nici un fel de obiecţii sau comentarii; Eugen Kozak îl citează întocmai pe Nicolae Costin, aducând în sprijinul aserţiunii sale cele două documente de la Mihai Racoviţă şi de la Ioan Teodor Callimachi; Dimitrie Dan, autoritarul monograf al Putnei, considera că tradiţia „consună cu adevărul şi n-ar fi bine să o lepădăm”, prevalându-se în susţinerea ei, nu numai de hrisovul lui Mihai Racoviţă din 17 martie 1723, ci şi de un tablou aflător pe vremea sa la Putna în care era reprezentată solemnitatea sfinţirii mănăstirii cu toată pompa adecvată momentului, în această pictură - subliniază Dan - apărea „pe lingă biserica mănăstirii şi toate celelalte bisericuţe, care se aflau atunci pe teritoriul Putnei, şi bisericuţa lui Dragos-vodă, numită bisericuţa din sat”.
Întrucât tabloul la care se referă monograful pare să fi fost cel executat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când mănăstirea însăşi nu mai arăta aşa cum a fost iniţial, reprezentările din cadrul său nu puteau constitui mărturii categorice în susţinerea tezei discutate.
După Dimitrie Dan şi Eugen Kozak, aproape toţi cercetătorii ulteriori au admis, cu unele rectificări şi oscilaţii, aserţiunile tradiţionale referitoare la această biserică, dar lucrurile s-au complicat pe parcurs şi cu o pretinsă piatră funerară a lui Dragoş, pe care Ştefan cel Mare ar fi adus-o la Putna odată cu bisericuţa de la Volovăţ, ori numai ar fi executat-o aici pentru mormântul prezumtivului voievod şi care, între timp, s-ar fi pierdut.
Cercetările cele mai recente însă, deşi sunt departe de a fi elucidat integral problemele referitoare la biserica atribuită lui Dragoş, precum şi la mormântul sau piatra sa funerară, au ajuns totuşi la următoarele precizări şi concluzii ferme:
- cele mai vechi documente cunoscute, care atestă existenţa Volovăţului, datează din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, ceea ce nu exclude o vechime cu mult mai mare a localităţii, ci, dimpotrivă, o presupune pe baza unor argumente foarte logice;
- în vremea lui Alexandru cel Bun, la Volovăţ existau două biserici, din care una, de zid, a fost construită sigur în vremea unui voievod anterior acestuia, fără să se poată preciza categoric dacă era o ctitorie domnească sau una boierească;
- aceste biserici se aflau neclintite aici şi la 15 martie 1490, când Ştefan cel Mare le reîntăreşte apartenenţa la Episcopia Rădăuţilor, căreia Alexandru cel Bun i le dăduse, împreună cu alte patruzeci şi opt de biserici, ceea ce înseamnă că marele voievod încă nu mutase până la această dată nici o biserică de la Volovăţ la Putna;
- ridicarea bisericii de zid la Volovăţ, în anii 1500 - 1502, pe locul unei vechi biserici de lemn, nu impunea transportarea acesteia din urmă tocmai la Putna, din motive cultice, cum susţin unii exegeţi, deoarece aici se sfinţise de mult şi funcţiona din plin cea mai mare ctitorie monastică a lui Ştefan cel Mare, făcând superfluă transplantarea modestei bisericuţe de la Volovăţ, din asemenea motive;
- investigarea terenului pe care a fost construită biserica lui Ştefan la Volovăţ nu a dus la descoperirea vreunei mărturii arheologice, a vreunui mormânt sau pietre funerare, care să îndreptăţeascăatribuirea bisericii de lemn de la Putna lui Dragoş-vodă;
- această biserică se afla cu certitudine la Putna spre sfârşitul secolului al XVI-lea sau, mai exact, prin anii 1576 - 1577, fără să se poată preciza, deocamdată, de câtă vreme se afla ea aici, la datele respective, şi nici dacă a fost adusă din altă parte sau a fost construită de la început pe acest loc;
- că biserica este cu mult anterioară datelor mai sus-menţionate, o atestă nu numai tradiţia, ci şi planul ei iniţial, în formă de navă dreptunghiulară cu extremităţile est-vest poligonale, plan care a fost reconstituit în anii din urmă cu destulă exactitate şi care, după cum s-a stabilit, este specific bisericilor moldoveneşti din a doua jumătate a veacului al XlV-lea şi din prima jumătate a celui de al XV-lea.
S-au emis, fireşte, în ultima vreme şi unele ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile. Se opinează, bunăoară, că vechea bisericuţă de la Putna ar putea să fie o ctitorie a lui Bogdan I (1359 - 1365), atribuită numai de tradiţie legendarului Dragoş, care „nu este înscris în pomelnicul de la Bistriţa şi nici menţionat în actele interne”, şirul domnilor moldoveni începând - potrivit acestora - cu cel mai îndepărtat strămoş cunoscut al Muşatinilor, care este, cum bine se ştie, acest Bogdan. Să nu uităm că tradiţiile şi legendele au mai operat astfel de substituiri. Biserica episcopală a Curţii de Argeş, spre exemplu, este atribuită, în cunoscuta baladă populară, lui Negru-vodă, care a domnit aproximativ între anii 1377 - 1383, deşi ea a fost ctitorită cu certitudine de către Neagoe Basarab, între anii 1512 - 1517.
Deosebit de interesante sunt unele încercări de a explica tradiţia în esenţa ei, nu „cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului”, în această perspectivă, pare perfect acceptabil ca Dragoş să fi construit o biserică de lemn la Volovăţ, pe care Ştefan s-o fi mutat apoi la Putna şi chiar dacă această aserţiune ar constitui numai „o fabulaţie postumă marelui domn, ea ne dă, prin însuşi faptul că pune Volovăţul alături de Putna, ecoul unui lucru cert: cultul lui Ştefan cel Mare pentru memoria primului descălecător” şi aspiraţia sa, cu profunde implicaţii politice, de a face din propria necropolă un simbol dinastic, un simbol al „puterii voievodale, prin graţia puterii divine, dar nu a oricărei puteri voievodale, ci numai a aceleia a cărei legitimitate i-o dădea descendenţa din cei dintâi voievozi ai Moldovei”.
Nu poate fi trecută cu vederea nici opinia contrară a unor cercetători, care consideră că „nevoia de a ridica astfel prestigiul ctitoriei sale pare improbabilă”, sugerând totodată că tradiţia a prins viaţă mai curând „din dorinţa putnenilor de a ridica şi menţine prestigiul mănăstirii lor faţă de alte mănăstiri”, cum ar fi Probota, de pildă, care, devenind gropniţă domnească pe vremea lui Petrii Rareş, a dobândit, într-adevăr, la un moment dat, o anumită superioritate asupra Putnei. În privinţa aceasta se citează uneori şi o scrisoare a mitropolitului Grigorie Roşea, din 19 septembrie 1563, în care ilustrul arhiereu mărturiseşte printre altele: „...m-am nevoit cu multă trudă şi pricepere de am întors pe Petru-voievod şi pe doamna lui Elena cu copiii lor, de s-au îngropat acolo la Probota, căci nicăieri altundeva nu se îngropau domnii fără numai la Putna. Şi putnenii, până nu de mult, au lătrat mult asupra mea şi mari blesteme şi mânie au ţinut”.
Contestând însă veridicitatea tradiţiei cu privire la aducerea acestei biserici de la Volovăţ la Putna, nu se poate contesta, şi realitatea însăşi, care a generat-o. Biserica există, marea sa vechime este probată, iar încercarea de a infirma teza aducerii ei aici de la Volovăţ, impune - ipso facto - teza potrivnică a construirii sale pe loc, la o dată, în orice caz, anterioară fondării mănăstirii. Această nouă teză ar situa întemeierea Mănăstirii Putna în perspectiva altei tradiţii autohtone, potrivit căreia o biserică nouă se înalţă, de regulă, pe locul uneia vechi, în preajma acesteia sau, cum spune marele poet anonim al Curţii de Argeş, pe lângă „Un zid părăsit şi neisprăvit...”. Faptul se confirmă în numeroase cazuri. Mănăstirile Neamţu, Bistriţa, Sfântul Nicolae din Poiană, Moldoviţa, Pîngăraţi, Slatina, Agapia, Suceviţa şi multe altele au fost ridicate pe locurile sau în apropierea unor schituri de lemn care le-au precedat. Un asemenea schit este foarte posibil să fi fost şi bisericuţa de lemn de la Putna, în preajma căreia se află un alt locaş de închinăciune, pe care tradiţia îl consideră cu puţin anterior ctitoriei ştefaniene, atribuindu-l sihastrului Daniil, dar care, în realitate, reprezintă vestigiile unei biserici rupestre cu mult mai vechi. Nu este exclusă, fireşte, aşezarea vremelnică a faimosului schivnic şi prin aceste locuri, dar documentele sigure îl atestă în primul rând la Voroneţ, unde este şi mormântul său.
Tot în apropierea Mănăstirii Putna, la circa patru km spre vest de ea, se află ruinele Sihăstriei Putnei, construită din piatră la 1758, pe locul unui schit de lemn datând din primii ani ai secolului al XVIII-lea. care, la rândul său, fusese făcut de vistiernicul Ilie Cantacuzino în preajma unui alt schit, mult mai vechi, despre care tradiţia locală afirmă că a fost întemeiat pe vremea lui Ştefan cel Mare de călugărul Aftanasie, fost tătar mârzac, creştinat. Dealtfel, după cum vom vedea în capitolele următoare, existenţa unor vechi aşezăminte monastice pe legendarele meleaguri din preajma Putnei rezultă nu numai din tradiţii şi legende, ci şi din unele documente scrise, precum şi din investigaţiile arheologice.
Când un frate începător vine din lume spre a rămâne în mănăstire este supus unei perioade de încercare, de adaptare la noul mod de viaţă. Prezenţa la slujbe, la ascultare şi la trapeză este obligatorie, ajutându-l pe novice să-şi curăţească mintea de cele lumeşti. El intră într-o altă dimensiune - a vieţii mănăstireşti.
Astfel, participarea întregii obşti la adunatul fânului, la culesul viei, al cartofilor de pe câmp sau al merelor din livadă, ajută la întărirea comuniunii şi a dragostei dintre fraţi. Săvârşite la timpul lor, fiecare „ascultare de obşte” se împlineşte cu un ritual propriu din care izvorăşte bucuria numai pentru cei care unesc munca cu rugăciunea ca prezenţă vie a lui Dumnezeu în viaţa lor.
Legătura strânsă dintre ascultare şi rugăciune e relevată şi de faptul că nimeni din mănăstire nu este „legat pe viaţă” de o anumită muncă; paraclisier sau brutar, şofer pe camion sau pe IFRON, bucătar sau trapezar, cântăreţ, aghiograf sau sculptor, monahul sau fratele e dator ca oricând să poată împlinii o altă ascultare în folosul obştii. În mănăstire nu există „ascultări” ci doar „ascultare”, de glasul, de voia lui Dumnezeu!
Slujbele Bisericii intrând în canonul îndatoririlor zilnice, în gândirea adesea dogmatică, radicală, a monahilor, capătă valoare de condiţie a mântuirii, de Sfântă Tradiţie, de aceeaşi importanţă ca şi Sfânta Scriptură. Aceasta cu atât mai mult cu cât melodiile şi cărţile sunt vechi, limba păstrând o coloratură arhaică, bisericească. Slujbele, în afară de a fi rugăciuni, sunt şi nevoinţe, osteneli, şi în acelaşi timp sunt şi instrumente ale trezviei. Ele ţin treaz pe vieţuitor. Monahul, şi nu numai el, în atmosfera slujbelor se deschide, se pune într-o disponibilitate de recepţie a harului care îi covârşeşte inima, i-o umple de căldură.
Melodiile şi textele ortodoxe vin din adânc de istorie, aducând cu ele harul şi mireasma sfinţilor care le-au alcătuit, fiind simţite ca atare de cei care le cântă sau le ascultă. Prin ele monahul participă la sfinţenie şi se leagă, ca o verigă nouă, la lanţul de aur al comuniunii cu cei dinainte, care s-au rugat cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi melodii. Se roagă pentru ei şi pentru sine şi ştie că într-o zi, cu aceleaşi rugăciuni şi sentimente se vor ruga şi pentru el cei care îi vor urma în şirul generaţiilor viitoare. Slujbele asigură astfel comuniunea cu Biserica în totalitatea ei, cer şi pământ, de ieri, de azi, dintotdeauna.
Trapeza este cea de-a doua Biserică a călugărilor. După rugăciunea de binecuvântare a bucatelor, la fiecare masă, cu rândul, câte un părinte sau frate citeşte „cuvântul de folos” prin care se hrăneşte spiritual întreaga obşte. Unul din bătrânii stareţi ai Putnei (Părintele Iachint Unciuleac) zicea mereu: „Fraţilor, să nu mâncăm numai cu gura, ci şi cu urechile”.
Deşi în posturi mâncarea pare a fi sărăcăcioasă, totuşi, acum au loc cele mai mari bucurii duhovniceşti.
Astfel, a intrat în tradiţia mănăstirii ca în Postul Crăciunului şi în cel al Sfintelor Paşti să se facă, cel mai adesea, călugării sau tunderi în monahism.
Rânduiala tunderii îl leagă pe monah de loc, de mănăstirea în care acceptă închinovierea, de obştea cu care se înfrăţeşte, de stareţul care îi devine Părinte şi care îi dă şi un nume nou, ca la o adevărată naştere. Îl va lega şi de slujbele bisericii, de uniforma pe care o primeşte piesă cu piesă, cu arătarea simbolului fiecăreia, de puterea de a chema numele lui Iisus, care i se dă odată cu metaniile şi cu învăţătura cum să le folosească. Rânduiala tunderii îl învaţă pe noul monah smerenia, îl învaţă ce să mănânce, cum să doarmă, cum să vorbească.
Ceremonialul acestei slujbe este dramatic, încărcat de o solemnitate gravă. Novicele, voind să intre în rândurile monahilor, are, ca şi la botez, un naş care îl va ascunde, simbolic, sub mantie de răutatea demonilor şi îi va fi povăţuitor şi îndrumător toată viaţa alături de stareţ. Chiar dacă îşi va alege ca duhovnic de spovedanie pe altcineva, naşul îşi păstrează calitatea pentru totdeauna. El poate de altfel să nu fie preot, ci simplu monah.
Ritualul tunderii este adevărată taină, aceeaşi pentru toţi, bărbaţi sau femei. Ceremonialul se desfăşoară de obicei seara, la vecernie, sau noaptea la utrenie, în biserică, la lumina blândă a lumânărilor.
După ce acesta, în auzul tuturor făgăduieşte că va păzii sărăcia, castitatea şi ascultarea faţă de toţi, i se taie trei şuviţe din părul capului, în numele Sfintei Treimi, ca semn al lepădării definitive de omul cel vechi, de poftele trupului şi de cugetele cele nesocotite începând, astfel, războiul cu sine însuşi, cu patimile şi cu puterile întunericului din văzduhuri care nu se va sfârşi decât odată cu ultima suflare...
Dacă naşterea călugărului este tunderea, în tradiţia monahală nunta acestuia este moartea. Departe de a fi prilej de tânguire, slujba înmormântării aduce cu ea nădejdea bucuriei veşnice pentru cel ce s-a străduit în viaţă să-L aibă pe Dumnezeu ca Tată şi Biserica drept Mamă. Procesiunea scoaterii din biserică şi a înconjurării acesteia, prezenţa arhiereilor şi a mulţimii credincioşilor, cântările pline de nădejdea Învierii fac din slujba înmormântării călugărului un prilej de prăznuire duhovnicească.
Alte bucurii ale întregii obşti sunt vizitele pe care mari părinţi şi duhovnici (ca P. Sofian Boghiu şi P. Arsenie Papacioc) le fac uneori spre sfat şi folos duhovnicesc mai ales celor tineri.
De fiecare dată, pe 15 august, când este prăznuită Adormirea Maicii Domnului - hramul mănăstirii - dar şi pe 2 iulie, ziua de pomenire a Sfântului Voievod Ştefan, mulţimile de pelerini vin la Putna pentru a se ruga şi a primi binecuvântare. Acum sosesc români de pretutindeni, din Basarabia, din nordul Bucovinei şi din orice loc în care amintirea Sfântului Ştefan-Vodă cel Mare şi Bun devine foc viu în inima celor care trăiesc, gândesc şi vorbesc româneşte.
Obişnuit, duminica şi în zilele de sărbătoare, credincioşii vin la mănăstire aducând fructe, ulei, pâine sau alte prinoase, fie spre a fi binecuvântate pentru cei vii, după rugăciunea amvonului, fie pentru pomenirea celor adormiţi care se face atât în timpul Sfintei Liturghii, cât şi la sfârşit de tot, printr-o slujbă specială numită parastas.
În 1871, M. Eminescu definea M-rea Putna ca fiind „Ierusalim al Neamului românesc” iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. De atunci şi până astăzi, an de an, Preşedinţi şi Regi, Patriarhi şi Arhierei, poeţi, actori sau oameni politici vin la Putna spre a-şi pleca genunchii în faţa mormântului Slăvitului Voievod, a cărui candelă este de-a pururi ţinută aprinsă de călugării ce-L slujesc pe Dumnezeu, Neamul şi Ţara.
Sintetizând o stare de spirit generală, simţirea, cugetarea şi fantezia unui popor în plin proces de redeşteptare naţională, o publicaţie anonimă din anul 1845, considerată însă de Nicolae Iorga fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreţ şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte...”. Se concluziona, în sfârşit, că acest voievod rezumă pentru noi „toate isprăvile, toate monumentele şi aşezămintele făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori”.
Despre figura lui şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i mereu strălucirea, adâncindu-i şi mai mult înţelesurile. Eroziunii lor au fost supuse mai curând granitul şi marmura, aurul şi argintul numeroaselor sale ctitorii şi odoare, ştirbind nu o dată miraculoasa armonie pe care el însuşi le-a insuflat-o iniţial şi pe care a luat-o apoi cu sine în mirifica lume a legendelor...
Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserţiunea, fireşte, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 - 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale.
Se răsfrânge totuşi în această tradiţie profund populară o realitate, un mod specific de compensare, pe plan spiritual, a unor acţiuni distrugătoare, impuse, la un moment dat, de vicisitudinile istoriei, unui popor prin excelenţă paşnic şi constructiv. Echilibrul structural fiind violentat, aspiraţia spre starea iniţială se obiectivează astfel în proiecţia virtuală a unor forme arhitectonice armonioase, raţionale, capabile să medieze comuniunea cu Providenţa şi să restabilească echilibrul vremelnic stricat.
Sânt însă şi legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul şi acelaşi edificiu apare construit - în multiplele lui legende - când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruinţă, mediată întotdeauna în mod miraculos de iniţierea construcţiei respective.
Însăşi Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ştefan cel Mare, apare în legendele sale şi într-o situaţie şi într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Viţeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urşilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ştefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munţi, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.
Reţinem, aşadar, că, în această legendă, construirea Mănăstirii Putna este iniţiată la capătul unei campanii cinegetice şi precede unor evenimente posibile. Primul amănunt este semnificativ deoarece înrudeşte legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, în ambele cazuri vânătoarea făcând parte dintr-un ritual ctitoricesc răspândit pe vaste spaţii geografice din Europa şi Africa până-n străfundurile Asiei.
Spre deosebire însă de legenda lui Dragoş, care consacră întemeierea Moldovei prin sacrificarea faimosului zimbru, în această variantă a legendei putnene, construirea mănăstirii nu reclamă nici un fel de sacrificiu.
Substanţial diferit sunt relatate întâmplările într-o altă legendă, care situează hotărârea lui Ştefan de a ctitori Mănăstirea Putna între o luptă pierdută şi una câştigată, iar construirea ei după ambele evenimente.
Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război şi rătăcind rănit prin ţară, ar fi ajuns la aceeaşi chilie de pe valea Viţeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă şi lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire şi 1-ar fi ospătat cu mălai fiert şi rădăcini culese din pădure. La miezul nopţii, pustnicul 1-ar fi luat de mână pe Ştefan, ar fi ieşit eu el din chilie şi i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-1 de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede nişte lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri şi că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmaşi, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ştefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăştiată prin ţară, a pornit din nou la luptă şi astfel i-a învins pe duşmani. După dobândirea biruinţei, si-a ţinut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” şi numeroase odoare de aur şi argint, pe care el însuşi le va scoate de acolo când va învia din morţi, „călare pe calul lui şi cu sabia în mână, ţinând-o dreaptă drept în sus”. Tot el va fi acela care va împărţi banii şi odoarele zidite urmaşilor credincioşi faptelor lui, legii şi obştii româneşti.
Rezidă în această legendă amintirea primei campanii întreprinse de Ştefan cel Mare, în iunie 1462, pentru recucerirea cetăţii Chilia, din care s-a întors, într-adevăr, fără izbândă şi rănit, precum şi a celei de a doua, din ianuarie 1465, când izbuteşte sa smulgă cetatea din mână ungurilor, numai după trei zile de asediu. Potrivit legendei, hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între aceste două campanii, iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, ceea ce corespunde - largo senso - adevărului istoric.
In legătură cu modalitatea de alegere a locului pe care şi-a construit Ştefan marea sa ctitorie monastică, în care veridicul naiv se împleteşte deopotrivă cu miraculosul, se păstrează la Putna o relicvă, menită să „adeverească” relatările acestei legende. Este vorba de un deget, provenind din mormântul lui Daniil Sihastru, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneţ 1-a ferecat, în anul 1749, în argint şi 1-a împodobit cu mărgăritare, dăruîndu-1 apoi Mănăstirii Putna. După tradiţie, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”.
Într-o variantă apropiată acestei povestiri, în care însă atât hotărârea de a construi mănăstirea, cât şi construirea însăşi se încadrează între o înfrângere din partea turcilor şi o victorie asupra lor, pustnicul îl trezeşte pe Ştefan la miezul nopţii şi îi spune să meargă singur la locul de confluenţă a celor trei pâraie (probabil a Viţeului cu Putna şi cu Putnişoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munţi şi apoi să vină să-i spună ce a văzut. „Ştefan s-a vârât în apă pîn' la genunchi; s-a uitat la răsărit, n-a văzut nimic. S-a uitat cătră amiază, iar n-a văzut. S-a uitat la asfinţit şi a văzut pe munte o luminare arzând. Apoi s-a uitat mai la vale, spre miezul nopţii, şi a văzut trei luminări arzând”.
Întorcându-se şi povestindu-i sihastrului ce-a văzut, acesta i-a spus: „Acolo unde ai văzut arzând numai o luminare, să faci o cruce, iar unde ai văzut arzând trei luminări, să faci o mănăstire, şi atunci vei birui. El a făcut mănăstirea Putna şi apoi a mers de a bătut pe turci...”.
Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip şi anume, cu arcul şi săgeata... Acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările: „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu...”.
Alegerea locului de construire a bisericii după procedeul descris în această legendă face parte dintr-o amplă şi variată serie de modalităţi folclorice similare, ale căror izvoare se pierd în noianul vremurilor. Constatăm astfel în legendele mai multor popoare europene, inclusiv în cele ale românilor, că asemenea edificii puteau fi ridicate pe locul unde cade securea, ciocanul, săgeata şi alte unelte aruncate ad-hoc sau pe locul unde cade zăpada în toiul verii; acolo unde se aşează anumite animale sau pe ruinele unor lăcaşuri mai vechi descoperite de păstori; pe locul unde se mută în mod miraculos materialele de construcţie sau acolo unde este găsită o icoană care se întoarce singură pe locul respectiv, ori de câte ori este dusă în altă parte etc.
De regulă, alegerea locului pe care se va înălţa viitorul edificiu este urmată, în legendele aferente, de un alt ritual cu obârşii străvechi, atestate pe căi arheologice şi folclorice aproape la toate popoarele lumii. Este vorba de aşa-numita jertfă a zidirii, un sacrificiu sângeros menit să confere durabilitate construcţiei prin imolarea unui om, a unui animal sau a unei păsări la temeliile sale. Obiceiul a generat, mai ales la popoarele din sud-estul Europei, o literatură populară, cu semnificaţii tulburătoare, ale cărei cote supreme - semantice şi estetice - sunt revelator atinse în celebra noastră baladă despre Meşterul Manole, constructorul legendar al Mănăstirii Curţii de Argeş.
Cercetările mai vechi sau mai noi ale unor savanţi de reputaţie mondială au dus la concluzia că „Modelul exemplar al tuturor acestor forme de sacrificiu este, aproape sigur, un mit cosmogonic” şi anume, acel mit de origine indo-ariană, care explică geneza universului „prin uciderea unui Uriaş primordial” din organele căruia se nasc diversele zone cosmice. Asemenea acestuia, în riturile de construcţie, „fiinţa imolată îşi regăseşte un nou corp”, care este însăşi construcţia, animată şi devenită durabilă prin „transferarea rituală” a vieţii sale în „corpul arhitectonic substituit corpului carnal”.
În multimilenara sa istorie, jertfa zidirii a evoluat de la sacrificarea efectivă a oamenilor la zidirea simbolică a umbrei sau efigiei lor, apoi la imolarea unor animale dintre cele mai diverse - câini, pisici, miei, ţapi, iezi, lupi etc. - substituite şi ele treptat printr-o mare varietate de obiecte.
Cu privire la jertfele omeneşti, miturile de construcţie pretind ca acestea să fie cât mai dureroase, condiţionând perenitatea edificiului de preţul şi intensitatea suferinţelor. De aceea trebuiau imolate fiinţele cele mai dragi. Meşterul Manole, bunăoară, îşi zideşte la Argeş propria soţie, care se dovedise cea mai devotată dintre soţiile tuturor meşterilor de acolo, iar în alte legende cad jertfă ritualului „unicul copil al văduvei, unica fiică a moşneagului, mama unor copii mici etc.”.
Necesitatea celei mai preţioase jertfe este împlinită şi în legenda Mănăstirii Putna. Tânărului Sion i se taie capul nu pentru a fi pedepsit că a cutezat să tragă cu arcul mai departe decât Ştefan - cum ar lăsa Neculce să se presupună - ci pentru că, trăgând mai departe decât voievodul şi decât însoţitorii acestuia, el s-a dovedit cel mai puternic dintre ei şi - prin urmare - cel mai indicat pentru a fi jertfit la temelia unei ctitorii atât de importante. Cronicarului îi scapă acest substrat arhaic al legendei, trecând grăbit de la relatarea faptului în sine la punerea lui sub semnul îndoielii, dar, în perspectiva generală a folclorului produs de ritualul discutat, astfel trebuie justificată sacrificarea, aparent gratuită şi reprobabilă, a tânărului arcaş. Obiceiul ca atare, fireşte, nu se practica în Moldova secolului al XV-lea, iar amintirea lui foarte îndepărtată s-a păstrat atât de vag şi fragmentar în povestirea lui Neculce, încât şi-a pierdut sensul originar, sugerându-i-se alte explicaţii...
Localizarea străvechiului mit la Putna, pe căile întortocheate ale folclorului, a fost favorizată şi consolidată de faima crescândă a gloriosului ctitor, dar şi de farmecul acestor plaiuri, de atmosfera lor ireală, în irizările căreia stăruie parcă şi acum duhul acelor vremuri legendare. Însăşi configuraţia reliefului putnean, din care emană acest inefabil genius loci, îngăduie - la rândul ei - unele „precizări” şi „reconstituiri” cu ispititoare aparenţe de veracitate. Astfel, muntele de pe care s-a tras cu arcul se numeşte Crucişorul sau Dealul Crucii şi este situat la sud-est de mănăstire, imediat peste pârâul Putnei, fiind realmente marcat cu o cruce monumentală de piatră, dar fără nici un fel de inscripţii. Din vârful său, cum spune însuşi cronicarul, „este mult locu (...) până în mănăstire”, dar tot el ne oferă un detaliu care face veridic zborul săgeţii pe o traiectorie atât de lungă, dacă ar fi să dăm crezare legendei. Este vorba de arcul lui Ştefan, despre care se afirmă că voievodul „1-au fost trăgând cu vârtej”, ceea ce înseamnă că era, de fapt, o arbaletă, a cărei bătaie, îndeobşte, e mult mai mare decât a unui arc obişnuit. Puternica armă, împreună cu o cupă de iaspis, ar fi rămas, după moartea domnului, „întru pomenire la sfânta mănăstire”, dar ambele au dispărut ulterior. Arcul a fost furat, pe vremea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), de către cazaci şi leşi, cu prilejul unei campanii comune de jaf, iar cupa de iaspis a fost spartă...
Istoricul Theodor Codrescu susţinea că la Mănăstirea Putna ar fi rămas, printre multe altele, şi un ceas de buzunar, care a aparţinut lui Ştefan cel Mare, unul dintre primele de acest fel din lume, inventat şi executat de renumitul meşter nurnbergez, Petter Heller, şi pe care domnul Moldovei 1-ar fi primit în dar de la un trimis al papei, în anul 1493. Obiectul ar fi ajuns, prin intermediul episcopului Gherasim al Romanului, în posesia mitropolitului Veniamin Costachi, care, la rândul său, i l-ar fi dăruit, în 1828, „feldmareşalului armatei ruseşti, prinţul Vitgenstain”, pentru „a-şi scoate familia sa de sub blăstămul la care ea era supusă încă din timpul lui Potemchin” - în prezent nu se mai ştie nimic de soarta acestui ceas.
Se păstrează, în schimb, până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiţie, s-ar fi înfipt săgeata lui Ştefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomeneşte nimic în legenda lui Neculce.
Fără ezitare indică tradiţiile putnene şi locul pe care a căzut săgeata arcaşului jertfit. Acesta este un colnic, denumit Sion - după numele celui sacrificat aici - şi se află în imediata apropiere a mănăstirii, pe latura ei nord-estică. Cronicarul spune că, în vremea sa, locul era marcat cu un stâlp de piatră, iar mai înainte cu o bisericuţă de lemn, care s-a risipit apoi. În vremea noastră, pe vârful acestui deluşor se află o cruce de piatră, construită în anul 1875, cu spezele ieromonahului Glichor, dedicată - potrivit inscripţiei sale votive - mitropolitului Bucovinei Teofil şi arhimandritului Putnei Arcadie, spre eternă amintire. Contrar inscripţiei însă, oamenii din partea locului o consideră închinată memoriei aceluiaşi Sion, legendarul arcaş sacrificat la temelia ctitoriei, pentru că a tras cu arcul mai departe decât marele său voievod. Se dovedeşte astfel că uneori tradiţiile orale, cu obârşii arhaice, sunt mult mai rezistente decât cuvintele săpate în piatră...
Ar mai fi de menţionat, în sfârşit, o tradiţie, adiacentă întemeierii Mănăstirii Putna, sau paralelă cu ea, asupra căreia s-au purtat şi se mai poartă încă numeroase discuţii. Avem în vedere controversatele aserţiuni referitoare la biserica de lemn atribuită lui Dragoş-vodă, aflătoare în cimitirul comunei Putna la circa zece minute distanţă de latura estică a incintei mănăstireşti.
Primul care menţionează acest vechi şi important monument religios este Nicolae Costin (1660 - 1712). în Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, el arată mai întâi că despre „Domnia lui Dragoş-vodă, a scrie pre largu cu anevoie iaste”, deoarece nimeni „den vecii de atunce nemic n-au însămnat (...) nice ce s-au lucrat în zilele lui, (...) nice unde au murit”. Mai departe, cronicarul consemnează totuşi: „înţeles-am şi noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăţ, să fie făcută de Dragoş-vodă şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş-vodă. Şi aceia biserică de lemnu au mutat-o Ştefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăţ, Ştefan-vodă au zidit biserică de piatră”.
Ceea ce înregistrează Nicolae Costin este aşadar o tradiţie orală auzită din bătrâni şi nicidecum o ştire documentară. Totuşi în aserţiunea lui se constată - ab initio - cel puţin două adevăruri incontestabile: în primul rând, că la Putna exista, cu mult înaintea redactării Letopiseţului său, o biserică de lemn, despre care bătrânii afirmau că Dragoş a construit-o la Volovăţ, iar Ştefan a mutat-o la Putna şi, în al doilea rând, că Ştefan cel Mare a construit la Volovăţ o biserică din piatră, despre care aceiaşi bătrâni afirmau că a fost ridicată pe locul celei dintâi.
Rămân neconfirmate însă următoarele aspecte ale relatărilor sale, care decurg succesiv unele dintr-altele:
- a construit într-adevăr Dragoş-vodă, în scurta lui domnie, o biserică de lemn la Volovăţ?
- dacă a construit-o, a fost ea într-adevăr mutată la Putna în timpul domniei lui Ştefan cel Mare?
- dacă a fost, cu adevărat, ce l-a determinat pe Ştefan să procedeze la o asemenea mutare ?
Unii cercetători consideră că regăsirea relatărilor lui Nicolae Costin în două documente autentice, ulterioare morţii cronicarului, ar confirma aserţiunile sale cu privire la această biserică. In primul dintre ele, emis la 17 martie 1723 de Mihai Racoviţă, se „face ştire tuturor pentru sfânta biserică de lemn, ce este lângă Mănăstirea Putna, care, această biserică dinceputul ei au fost făcută de Dragoş-vodă la Volovăţ, şi au fost acolo până în zilele răposatului Ştefan-vodă Bătrânul, şi atunce 'Ştefan-vodă au mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei alta de piatră, care din pricina acestei biserici, căci au fost veche, s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri şi până astăzi”. În al doilea document, emis de Ioan Teodor Callimachi-voievod, la 7 ianuarie 1759, se face cunoscut că s-au dat doi vecini spre serviciu, opt vite şi o sută de stupi „pentru o sfântă biserică de lemn, ce au fost făcută de Dragoş-vodă la Olovăţ şi răposatul Ştefan-vodă au mutat-o la sfântă Mănăstire Putna”.
Este limpede că aceste două hrisoave nu confirmă tradiţia consemnată de Nicolae Costin, ci o preiau întocmai, fără să aducă nici un fel de mărturii în plus. Găsim totuşi în primul document o încercare de a motiva transferul bisericii de la Volovăţ la Putna prin vechimea acesteia, datorită căreia „s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei de este mai înaintea altor mănăstiri”. Explicaţia pare însă neconvingătoare. Trebuie să remarcăm, de asemenea, că în nici una din cele trei menţiuni nu se precizează când a construit Dragoş biserica la Volovăţ şi când a mutat-o Ştefan la Putna.
Potrivit unei tradiţii locale mai recente, consemnată în 1853 de către ieromonahul Putnei Sevastian Georgiescul, Dragoş ar fi construit biserica de lemn la Volovăţ în anul 1353, iar „pe la anii 1468, Ştefan-voievod cel Mare (...) au adus-o de la Volovăţ şi au clădit-o aice în Putna, unde şi până în ziua de astăzi stă...”. Reţinem de la acelaşi ieromonah că biserica de lemn se mai numea pe vremuri şi „Mănăstirea veche a Putnei”, ceea ce ar putea conduce la idea autohtoniei acestui locaş aici, cu mult înainte de fundarea ctitoriei ştefaniene.
La toate relatările de până acum, o altă tradiţie locală adaugă amănuntul enigmatic care pretinde că oastea lui Ştefan cel Mare a transportat pe cai această biserică de la Volovăţ şi a reconstruit-o la Putna într-o singură noapte, voievodul cercetând-o şi închinindu-se la altarul ei chiar în zorii zilei următoare.
Faţă de vechea aserţiune a lui Nicolae Costin asupra bisericii de lemn de la Putna, exegeţii din veacul trecut şi din veacul nostru au opinat diferit. Sevastian Georgiescul o acceptă, făcând precizările cronologice pe care le-am văzut; episcopul Melchisedec relatează tradiţia fără obiecţii, adăugind însă că „Bisericuţa aceasta a fost prefăcută, încât astăzi, după spusa parochului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoş”; Nicolae Iorga a respins-o mai întâi, considerând-o lipsită de orice temeinicie, iar mai târziu a menţionat-o fără nici un fel de obiecţii sau comentarii; Eugen Kozak îl citează întocmai pe Nicolae Costin, aducând în sprijinul aserţiunii sale cele două documente de la Mihai Racoviţă şi de la Ioan Teodor Callimachi; Dimitrie Dan, autoritarul monograf al Putnei, considera că tradiţia „consună cu adevărul şi n-ar fi bine să o lepădăm”, prevalându-se în susţinerea ei, nu numai de hrisovul lui Mihai Racoviţă din 17 martie 1723, ci şi de un tablou aflător pe vremea sa la Putna în care era reprezentată solemnitatea sfinţirii mănăstirii cu toată pompa adecvată momentului, în această pictură - subliniază Dan - apărea „pe lingă biserica mănăstirii şi toate celelalte bisericuţe, care se aflau atunci pe teritoriul Putnei, şi bisericuţa lui Dragos-vodă, numită bisericuţa din sat”.
Întrucât tabloul la care se referă monograful pare să fi fost cel executat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când mănăstirea însăşi nu mai arăta aşa cum a fost iniţial, reprezentările din cadrul său nu puteau constitui mărturii categorice în susţinerea tezei discutate.
După Dimitrie Dan şi Eugen Kozak, aproape toţi cercetătorii ulteriori au admis, cu unele rectificări şi oscilaţii, aserţiunile tradiţionale referitoare la această biserică, dar lucrurile s-au complicat pe parcurs şi cu o pretinsă piatră funerară a lui Dragoş, pe care Ştefan cel Mare ar fi adus-o la Putna odată cu bisericuţa de la Volovăţ, ori numai ar fi executat-o aici pentru mormântul prezumtivului voievod şi care, între timp, s-ar fi pierdut.
Cercetările cele mai recente însă, deşi sunt departe de a fi elucidat integral problemele referitoare la biserica atribuită lui Dragoş, precum şi la mormântul sau piatra sa funerară, au ajuns totuşi la următoarele precizări şi concluzii ferme:
- cele mai vechi documente cunoscute, care atestă existenţa Volovăţului, datează din primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, ceea ce nu exclude o vechime cu mult mai mare a localităţii, ci, dimpotrivă, o presupune pe baza unor argumente foarte logice;
- în vremea lui Alexandru cel Bun, la Volovăţ existau două biserici, din care una, de zid, a fost construită sigur în vremea unui voievod anterior acestuia, fără să se poată preciza categoric dacă era o ctitorie domnească sau una boierească;
- aceste biserici se aflau neclintite aici şi la 15 martie 1490, când Ştefan cel Mare le reîntăreşte apartenenţa la Episcopia Rădăuţilor, căreia Alexandru cel Bun i le dăduse, împreună cu alte patruzeci şi opt de biserici, ceea ce înseamnă că marele voievod încă nu mutase până la această dată nici o biserică de la Volovăţ la Putna;
- ridicarea bisericii de zid la Volovăţ, în anii 1500 - 1502, pe locul unei vechi biserici de lemn, nu impunea transportarea acesteia din urmă tocmai la Putna, din motive cultice, cum susţin unii exegeţi, deoarece aici se sfinţise de mult şi funcţiona din plin cea mai mare ctitorie monastică a lui Ştefan cel Mare, făcând superfluă transplantarea modestei bisericuţe de la Volovăţ, din asemenea motive;
- investigarea terenului pe care a fost construită biserica lui Ştefan la Volovăţ nu a dus la descoperirea vreunei mărturii arheologice, a vreunui mormânt sau pietre funerare, care să îndreptăţeascăatribuirea bisericii de lemn de la Putna lui Dragoş-vodă;
- această biserică se afla cu certitudine la Putna spre sfârşitul secolului al XVI-lea sau, mai exact, prin anii 1576 - 1577, fără să se poată preciza, deocamdată, de câtă vreme se afla ea aici, la datele respective, şi nici dacă a fost adusă din altă parte sau a fost construită de la început pe acest loc;
- că biserica este cu mult anterioară datelor mai sus-menţionate, o atestă nu numai tradiţia, ci şi planul ei iniţial, în formă de navă dreptunghiulară cu extremităţile est-vest poligonale, plan care a fost reconstituit în anii din urmă cu destulă exactitate şi care, după cum s-a stabilit, este specific bisericilor moldoveneşti din a doua jumătate a veacului al XlV-lea şi din prima jumătate a celui de al XV-lea.
S-au emis, fireşte, în ultima vreme şi unele ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile. Se opinează, bunăoară, că vechea bisericuţă de la Putna ar putea să fie o ctitorie a lui Bogdan I (1359 - 1365), atribuită numai de tradiţie legendarului Dragoş, care „nu este înscris în pomelnicul de la Bistriţa şi nici menţionat în actele interne”, şirul domnilor moldoveni începând - potrivit acestora - cu cel mai îndepărtat strămoş cunoscut al Muşatinilor, care este, cum bine se ştie, acest Bogdan. Să nu uităm că tradiţiile şi legendele au mai operat astfel de substituiri. Biserica episcopală a Curţii de Argeş, spre exemplu, este atribuită, în cunoscuta baladă populară, lui Negru-vodă, care a domnit aproximativ între anii 1377 - 1383, deşi ea a fost ctitorită cu certitudine de către Neagoe Basarab, între anii 1512 - 1517.
Deosebit de interesante sunt unele încercări de a explica tradiţia în esenţa ei, nu „cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul adânc al mitului”, în această perspectivă, pare perfect acceptabil ca Dragoş să fi construit o biserică de lemn la Volovăţ, pe care Ştefan s-o fi mutat apoi la Putna şi chiar dacă această aserţiune ar constitui numai „o fabulaţie postumă marelui domn, ea ne dă, prin însuşi faptul că pune Volovăţul alături de Putna, ecoul unui lucru cert: cultul lui Ştefan cel Mare pentru memoria primului descălecător” şi aspiraţia sa, cu profunde implicaţii politice, de a face din propria necropolă un simbol dinastic, un simbol al „puterii voievodale, prin graţia puterii divine, dar nu a oricărei puteri voievodale, ci numai a aceleia a cărei legitimitate i-o dădea descendenţa din cei dintâi voievozi ai Moldovei”.
Nu poate fi trecută cu vederea nici opinia contrară a unor cercetători, care consideră că „nevoia de a ridica astfel prestigiul ctitoriei sale pare improbabilă”, sugerând totodată că tradiţia a prins viaţă mai curând „din dorinţa putnenilor de a ridica şi menţine prestigiul mănăstirii lor faţă de alte mănăstiri”, cum ar fi Probota, de pildă, care, devenind gropniţă domnească pe vremea lui Petrii Rareş, a dobândit, într-adevăr, la un moment dat, o anumită superioritate asupra Putnei. În privinţa aceasta se citează uneori şi o scrisoare a mitropolitului Grigorie Roşea, din 19 septembrie 1563, în care ilustrul arhiereu mărturiseşte printre altele: „...m-am nevoit cu multă trudă şi pricepere de am întors pe Petru-voievod şi pe doamna lui Elena cu copiii lor, de s-au îngropat acolo la Probota, căci nicăieri altundeva nu se îngropau domnii fără numai la Putna. Şi putnenii, până nu de mult, au lătrat mult asupra mea şi mari blesteme şi mânie au ţinut”.
Contestând însă veridicitatea tradiţiei cu privire la aducerea acestei biserici de la Volovăţ la Putna, nu se poate contesta, şi realitatea însăşi, care a generat-o. Biserica există, marea sa vechime este probată, iar încercarea de a infirma teza aducerii ei aici de la Volovăţ, impune - ipso facto - teza potrivnică a construirii sale pe loc, la o dată, în orice caz, anterioară fondării mănăstirii. Această nouă teză ar situa întemeierea Mănăstirii Putna în perspectiva altei tradiţii autohtone, potrivit căreia o biserică nouă se înalţă, de regulă, pe locul uneia vechi, în preajma acesteia sau, cum spune marele poet anonim al Curţii de Argeş, pe lângă „Un zid părăsit şi neisprăvit...”. Faptul se confirmă în numeroase cazuri. Mănăstirile Neamţu, Bistriţa, Sfântul Nicolae din Poiană, Moldoviţa, Pîngăraţi, Slatina, Agapia, Suceviţa şi multe altele au fost ridicate pe locurile sau în apropierea unor schituri de lemn care le-au precedat. Un asemenea schit este foarte posibil să fi fost şi bisericuţa de lemn de la Putna, în preajma căreia se află un alt locaş de închinăciune, pe care tradiţia îl consideră cu puţin anterior ctitoriei ştefaniene, atribuindu-l sihastrului Daniil, dar care, în realitate, reprezintă vestigiile unei biserici rupestre cu mult mai vechi. Nu este exclusă, fireşte, aşezarea vremelnică a faimosului schivnic şi prin aceste locuri, dar documentele sigure îl atestă în primul rând la Voroneţ, unde este şi mormântul său.
Tot în apropierea Mănăstirii Putna, la circa patru km spre vest de ea, se află ruinele Sihăstriei Putnei, construită din piatră la 1758, pe locul unui schit de lemn datând din primii ani ai secolului al XVIII-lea. care, la rândul său, fusese făcut de vistiernicul Ilie Cantacuzino în preajma unui alt schit, mult mai vechi, despre care tradiţia locală afirmă că a fost întemeiat pe vremea lui Ştefan cel Mare de călugărul Aftanasie, fost tătar mârzac, creştinat. Dealtfel, după cum vom vedea în capitolele următoare, existenţa unor vechi aşezăminte monastice pe legendarele meleaguri din preajma Putnei rezultă nu numai din tradiţii şi legende, ci şi din unele documente scrise, precum şi din investigaţiile arheologice.
Când un frate începător vine din lume spre a rămâne în mănăstire este supus unei perioade de încercare, de adaptare la noul mod de viaţă. Prezenţa la slujbe, la ascultare şi la trapeză este obligatorie, ajutându-l pe novice să-şi curăţească mintea de cele lumeşti. El intră într-o altă dimensiune - a vieţii mănăstireşti.
Astfel, participarea întregii obşti la adunatul fânului, la culesul viei, al cartofilor de pe câmp sau al merelor din livadă, ajută la întărirea comuniunii şi a dragostei dintre fraţi. Săvârşite la timpul lor, fiecare „ascultare de obşte” se împlineşte cu un ritual propriu din care izvorăşte bucuria numai pentru cei care unesc munca cu rugăciunea ca prezenţă vie a lui Dumnezeu în viaţa lor.
Legătura strânsă dintre ascultare şi rugăciune e relevată şi de faptul că nimeni din mănăstire nu este „legat pe viaţă” de o anumită muncă; paraclisier sau brutar, şofer pe camion sau pe IFRON, bucătar sau trapezar, cântăreţ, aghiograf sau sculptor, monahul sau fratele e dator ca oricând să poată împlinii o altă ascultare în folosul obştii. În mănăstire nu există „ascultări” ci doar „ascultare”, de glasul, de voia lui Dumnezeu!
Slujbele Bisericii intrând în canonul îndatoririlor zilnice, în gândirea adesea dogmatică, radicală, a monahilor, capătă valoare de condiţie a mântuirii, de Sfântă Tradiţie, de aceeaşi importanţă ca şi Sfânta Scriptură. Aceasta cu atât mai mult cu cât melodiile şi cărţile sunt vechi, limba păstrând o coloratură arhaică, bisericească. Slujbele, în afară de a fi rugăciuni, sunt şi nevoinţe, osteneli, şi în acelaşi timp sunt şi instrumente ale trezviei. Ele ţin treaz pe vieţuitor. Monahul, şi nu numai el, în atmosfera slujbelor se deschide, se pune într-o disponibilitate de recepţie a harului care îi covârşeşte inima, i-o umple de căldură.
Melodiile şi textele ortodoxe vin din adânc de istorie, aducând cu ele harul şi mireasma sfinţilor care le-au alcătuit, fiind simţite ca atare de cei care le cântă sau le ascultă. Prin ele monahul participă la sfinţenie şi se leagă, ca o verigă nouă, la lanţul de aur al comuniunii cu cei dinainte, care s-au rugat cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi melodii. Se roagă pentru ei şi pentru sine şi ştie că într-o zi, cu aceleaşi rugăciuni şi sentimente se vor ruga şi pentru el cei care îi vor urma în şirul generaţiilor viitoare. Slujbele asigură astfel comuniunea cu Biserica în totalitatea ei, cer şi pământ, de ieri, de azi, dintotdeauna.
Trapeza este cea de-a doua Biserică a călugărilor. După rugăciunea de binecuvântare a bucatelor, la fiecare masă, cu rândul, câte un părinte sau frate citeşte „cuvântul de folos” prin care se hrăneşte spiritual întreaga obşte. Unul din bătrânii stareţi ai Putnei (Părintele Iachint Unciuleac) zicea mereu: „Fraţilor, să nu mâncăm numai cu gura, ci şi cu urechile”.
Deşi în posturi mâncarea pare a fi sărăcăcioasă, totuşi, acum au loc cele mai mari bucurii duhovniceşti.
Astfel, a intrat în tradiţia mănăstirii ca în Postul Crăciunului şi în cel al Sfintelor Paşti să se facă, cel mai adesea, călugării sau tunderi în monahism.
Rânduiala tunderii îl leagă pe monah de loc, de mănăstirea în care acceptă închinovierea, de obştea cu care se înfrăţeşte, de stareţul care îi devine Părinte şi care îi dă şi un nume nou, ca la o adevărată naştere. Îl va lega şi de slujbele bisericii, de uniforma pe care o primeşte piesă cu piesă, cu arătarea simbolului fiecăreia, de puterea de a chema numele lui Iisus, care i se dă odată cu metaniile şi cu învăţătura cum să le folosească. Rânduiala tunderii îl învaţă pe noul monah smerenia, îl învaţă ce să mănânce, cum să doarmă, cum să vorbească.
Ceremonialul acestei slujbe este dramatic, încărcat de o solemnitate gravă. Novicele, voind să intre în rândurile monahilor, are, ca şi la botez, un naş care îl va ascunde, simbolic, sub mantie de răutatea demonilor şi îi va fi povăţuitor şi îndrumător toată viaţa alături de stareţ. Chiar dacă îşi va alege ca duhovnic de spovedanie pe altcineva, naşul îşi păstrează calitatea pentru totdeauna. El poate de altfel să nu fie preot, ci simplu monah.
Ritualul tunderii este adevărată taină, aceeaşi pentru toţi, bărbaţi sau femei. Ceremonialul se desfăşoară de obicei seara, la vecernie, sau noaptea la utrenie, în biserică, la lumina blândă a lumânărilor.
După ce acesta, în auzul tuturor făgăduieşte că va păzii sărăcia, castitatea şi ascultarea faţă de toţi, i se taie trei şuviţe din părul capului, în numele Sfintei Treimi, ca semn al lepădării definitive de omul cel vechi, de poftele trupului şi de cugetele cele nesocotite începând, astfel, războiul cu sine însuşi, cu patimile şi cu puterile întunericului din văzduhuri care nu se va sfârşi decât odată cu ultima suflare...
Dacă naşterea călugărului este tunderea, în tradiţia monahală nunta acestuia este moartea. Departe de a fi prilej de tânguire, slujba înmormântării aduce cu ea nădejdea bucuriei veşnice pentru cel ce s-a străduit în viaţă să-L aibă pe Dumnezeu ca Tată şi Biserica drept Mamă. Procesiunea scoaterii din biserică şi a înconjurării acesteia, prezenţa arhiereilor şi a mulţimii credincioşilor, cântările pline de nădejdea Învierii fac din slujba înmormântării călugărului un prilej de prăznuire duhovnicească.
Alte bucurii ale întregii obşti sunt vizitele pe care mari părinţi şi duhovnici (ca P. Sofian Boghiu şi P. Arsenie Papacioc) le fac uneori spre sfat şi folos duhovnicesc mai ales celor tineri.
De fiecare dată, pe 15 august, când este prăznuită Adormirea Maicii Domnului - hramul mănăstirii - dar şi pe 2 iulie, ziua de pomenire a Sfântului Voievod Ştefan, mulţimile de pelerini vin la Putna pentru a se ruga şi a primi binecuvântare. Acum sosesc români de pretutindeni, din Basarabia, din nordul Bucovinei şi din orice loc în care amintirea Sfântului Ştefan-Vodă cel Mare şi Bun devine foc viu în inima celor care trăiesc, gândesc şi vorbesc româneşte.
Obişnuit, duminica şi în zilele de sărbătoare, credincioşii vin la mănăstire aducând fructe, ulei, pâine sau alte prinoase, fie spre a fi binecuvântate pentru cei vii, după rugăciunea amvonului, fie pentru pomenirea celor adormiţi care se face atât în timpul Sfintei Liturghii, cât şi la sfârşit de tot, printr-o slujbă specială numită parastas.
În 1871, M. Eminescu definea M-rea Putna ca fiind „Ierusalim al Neamului românesc” iar mormântul lui Ştefan cel Mare ca „altar al credinţei strămoşeşti”. De atunci şi până astăzi, an de an, Preşedinţi şi Regi, Patriarhi şi Arhierei, poeţi, actori sau oameni politici vin la Putna spre a-şi pleca genunchii în faţa mormântului Slăvitului Voievod, a cărui candelă este de-a pururi ţinută aprinsă de călugării ce-L slujesc pe Dumnezeu, Neamul şi Ţara.
 |
| Putna |
 |
| Catedrala Mitropolitana Timisoara |
