ISTORIE - PENTRU PATRIA NOASTRĂ ROMÂNIA

Ziua Imnului Național al României

               Ziua Imnului Național al României a fost sărbătorită și în acest an la Timișoara, în data de 29 iulie, printr-un ceremonial militar și religios organizat de autoritățile locale și județene, cu binecuvântarea Înaltprea­sfin­țitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, informează Ziarul Lumina, Ediția de Banat.   Programul s-a des­fășurat în fața Palatului Administrativ al județului Timiș și a debutat cu o slujbă de Te Deum, oficiată de preotul militar Radu Bogdan și slujitori de la Catedrala Mitropolitană. La eveniment au luat parte domnul Eugen Dogariu, prefectul județului Timiș, domnul Titu Bojin, președintele Consiliului Ju­dețean, domnul Nicolae Robu, primarul orașului, consilieri județeni și municipali, zeci de militari aparținând mai multor arme, jandarmi și angajați ai Ministerului Administrației și Internelor, veterani de război. În continuare, un grup de artiști de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș au interpretat mai multe cântece patriotice, iar apoi a fost intonat imnul de stat de către toți participanții, în acordurile muzicale ale fanfarei militare a Brigăzii 18 Infanterie `Banat”. Manifestarea s-a încheiat cu defilarea Gărzii de onoare în aplauzele spectatorilor. Ziua Imnului Național `Deșteaptă-te, române!” este sărbătorită anual la data de 29 iulie, ca urmare a hotărârii adoptate de Senatul României la 18 mai 1998. În istorica zi de 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în fața unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluției pașoptiste `Deșteap­tă-te, române!”, devenit după Revoluția anticomunistă din 1989 Imnul Național al României. 

Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu, pe numele adevărat Cătălina Toderoiu a văzut lumina zilei pe data de 14/27 ianuarie 1894 într-o familie de ţărani săraci, fiind al 3-lea copil din cei 8 născuţi. Satul natal, lădeni, face parte astăzi din municipiul Târgu-Jiu, capitala judeţului Gorj. Părinţii săi Vasile şi Elena Toderoiu, pentru a asigura traiul zilnic pentru numeroasa lor familie, au lucrat pe moşia boierului local Dumitru Pleniceanu. Boierul, văzând sărăcia oamenilor care trudeau pe moşia sa şi neavând moştenitori a facut, cu multă generozitate o serie de opere de binefacere. Pentru comunitate, a finanţat ridicarea unui local pentru şcoală, un altul pentru primărie şi unul pentru o bancă. Mai mult decât atât, cu cele mai bune intenţii, a oferit burse copiilor care proveneau din familii nevoiaşe şi a donat treptat de-a lungul anilor părţi din averea sa comunităţii locale. A înzestrat şcoala din Vlădeni cu mobilier şi rechizite pentru copii dornici să deprindă tainele învăţăturii, printre care s-a numărat şi cea care avea să devină „Eroina de la Jiu”, Ecaterina T Teodoroiu.

Dumitru Pleniceanu şi soţia sa Maria au donat, în spiritul credinţei, dealungul anilor, mai multe icoane, sfeşnice, candele şi alte obiecte bisericeşti, Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Parohia Vlădeni-Nord, Târgu-Jiu. Prin grija Mariei Pleniceanu, la dorinţa soţului său, o parte dintre fiii şi fiicele celor care munceau pe moşia lor din Vădeni şi-au putut continua învăţătura la Târgu Jiu. Printre aceştia şi Cătălina Toderoiu, pe care Dumitru şi Maria Pleniceanu au îndrăgit-o de mică, şi-a început ca mulţi alţii studiile în satul natal, apoi la Târgu-Jiu şi în final  la Bucureşti. Datorită boierilor Pleniceanu şi fiind sprijinită de mama sa, Cătălina merge la şcoală, unde manifestă un interes deosebit pentru învăţătură. Astfel, primele clase le urmează în satul Vlădeni, iar gimnaziul îl continuă la Târgu Jiu. Această etapă a studiilor Cătălinei Toderoiu este destul de puţin cunoscută. Arhiva şcolii unde spun rudele că a studiat, a fost distrusă în zilele Marelui Război şi nu s-au putut obţine date exacte.

Din anul 1909, pentru a-şi completa studiile şi dorind în final să devină învăţătoare, Cătălina a urmat cursurile unui gimnaziupension din capitală, plasat undeva în apropierea parcului Cişmigiu. Apoi a urmat liceul în Bucureşti, unde a rămas până în vara anului 1916. Înainte de absolvire, veştile legate de iminenta izbucnire a Primului Război Mondial au îndemnat-o să urmeze o şcoală de infirmiere. Tot ca elevă, Cătălina s-a înrolat într-una din primele unităţi de cercetaşi din Bucureşti şi anume în cohorta care purta numele de „Păstorul Bucur”.  În vacanţa din vara anului 1914, tânăra absolventă de la cursurile de infirmiere s-a reîntors la Târgu-Jiu, unde a activat în cadrul cohortei “Domnul Tudor”, alcătuită numai din voluntari, sub conducerea locotenentului Liviu Teiuşanu, instructor al acestei cohorte din luna septembrie a anului 1914.

La 14 august 1916 conformâdu-se convenţiei încheiate cu puterile Antantei, România a declarat război Austro-Ungariei şi implicit şi aliaţilor acesteia, Germania, Bulgaria şi Turcia. Încă din primele momente ale intrării României în război, Cătălina a plecat de acasă împreună cu fratele ei, Nicolae, pentru a se pune "la dispoziţia ţării" şi a participa la război. La frontiera cu Austro-Ungaria se afla, în momentul declanşării ofensivei armatei române la 15 august 1916, Regimentul 18 Gorj, în cadrul acestuia fiind şi fratele Nicolae, care urma instrucţia pentru a obţine tresele de caporal. În dimineaţa zilei de 15/28 august 1916, Cătălina este chemată la sediul Crucii Roşii din Târgu Jiu, împreună cu toţi cercetaşii din cohortă. Referindu-se la acele zile, Cătălina avea să consemneze ulterior: „La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu”. După declanşarea războiului, ca  urmare a deselor vizite făcute fratelui său pe linia frontului, intrând în contact direct cu grozăviile luptei, Cătălina a luat hotărârea să se implice direct în luptele purtate de către armata română împotriva invadatorilor germani. La 5/18 septembrie 1916 trupele române, în retragere, au ajuns pe vechea frontieră de la vama Buliga. Ca sanitar, Cătălina se deplasează pe front, la Bumbeşti-Jiu unde îl întâlneşte din nou pe fratele său, rănit, care lupta în plutonul aflat sub comanda locotenentului Gheorghiţoiu.

În ziua de 6/19 octombrie 1916, armata germană declanşează ofensiva pentru străpungerea frontului românesc care se întindea pe o lungime de peste 50 de km pe crestele Carpaţilor. Ca urmare a înaintării germane spre sud, în ziua de 10/23 octombrie 1916, la Marele Cartier General al Armatei Române s-a organizat un Consiliu Militar, în care s-a pus în discuţie necesitatea evacuării Olteniei şi a unei părţi din Muntenia. În aceste condiţii, comanda Armatei I care lupta în munţii Olteniei este preluată de către generalul Ion Dragalina. La 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina a plecat pe front. Cu acest prilej, Cătălina, care se afla şi ea pe front într-o ambulanţă cu răniţi, l-a întâlnit pe generalul Ion Dragalina. A doua zi, dorind să vadă poziţia unor trupe germane aflate în defileul Jiului, pentru a lua cele mai bune decizii, generalul Dragalina s-a deplasat spre localitatea Lainici unde, fiind prea aproape de linia frontului, este rănit la umărul drept de tirul german. Supus unei intervenţii chirurgicale la un spital din oraşul Târgu Jiu, este evacuat la Craiova. La 14/27 octombrie 1916 armata română declanşează un contraatac împotriva ocupanţilor germani, grupul de divizii inamice fiind respins spre nord şi vest. În dimineaţa zilei de 14/27 octombrie 1916 în oraşul Tg-Jiu a rămas o singură companie de miliţie cu sarcina de a păzi podul de peste râul Jiu. O patrulă trimisă în recunoaştere este însă descoperită de inamic şi la orele 11.30 s-a declanşat Bătălia de la Podul Jiului. La pod au luptat alături de soldaţi şi o parte din locuitorii oraşului precum şi cohorta cercetaşilor din rândul cărora s-a remarcat prin curajul său şi Cătălina, denumită pentru această comportare şi „eroina de la Jiu”. Remarcată pentru comportarea sa, Cătălina a fost chemată la Bucureşti unde a fost felicitată pentru eroismul său de către Regele şi Regina României. Din acest moment a început sa fie cunoscută sub numele mai oficial şi mai convingător de Ecaterina Teodoroiu. Revenind pe front Ecaterina a participat la luptele de la 31 octombrie de la Sâmbotin. La 1/14 noiembrie 1916 fratele Cătălinei, Nicolae a căzut pentru ţară în luptele de la Porceni. Îndurerată de această pierdere Ecaterina Teodoroiu solicită să îi fie aprobată plecarea pe front ca voluntar, pentru a lupta în locul fratelui său. În cele din urmă cererea îi este aprobată. Alături de alţi ostaşi, Ecaterina va lupta şi ea sub comanda locotenentului Gheorghiţoiu, fostul comandant de pluton al fratelui său. După ocuparea de către trupele germane a oraşului Târgu Jiu, armata română se retrage spre localităţile Dăneşti şi Brătuia. În noaptea de 3-4 noiembrie 1916, trupele române părăsesc Brătuia şi rezistă o vreme la sud de localitatea Floreşti. În aceeaşi noapte Ecaterina Teodoroiu cade prizonieră în luptele de pe înălţimile Răşina-Peşteana-Tunşi dar, deşi este rănită

la piciorul drept reuşeşte să fugă de sub escortă. Revenind în liniile proprii după luptele de lângă localitatea Bărbăteşti, de la 5-6 noiembrie, Ecaterina Teodoroiu participă la luptele de la Ţânţăreni şi la contraofensiva de la Filiaşi unde este din nou rănită de data asta de schijele răspândite de explozia unui obuz. Rănită la ambele picioare şi la umărul stâng este evacuată la Filiaşi, iar de acolo la Craiova şi ulterior în capitală. După ocuparea Bucureştiului de către trupele germane, are loc evacuarea armatei şi administraţiei româneşti în Moldova. Cu acest prilej, eroina este evacuată la Iaşi, în timp ce regimentul din care făcea parte se retrage fără luptă

pe direcţia Filiaşi-Craiova-Slatina- Ploieşti-Buzău-Târgovişte-Râmnicu-Sărat-Varniţa pe Siret. La Iaşi, Ecaterina Teodoroiu este internată la Spitalul nr. 266, aflat în localul Liceului Naţional. Cu ocazia unei vizite la spital a reginei Maria, Ecaterina Teodoroiu va fi propusă pentru  avansarea la gradul de sublocotenent. Ofensiva germană este oprită la 24 decembrie 1916, după ocuparea Brăilei şi a Rîmnicului-Sărat, la sud de Siret. Astfel, la sfârşitul anului 1916 frontul se stabileşte definitiv pe râurile Şuşiţa-Putna-Siret şi pe fluviul Dunărea. În perioada petrecută în spitalul ieşean, Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe Mănoiu, între cei doi legându-se o prietenie bazată pe cele mai frumoase sentimente. La 23 ianuarie, Ecaterina Teodoroiu părăseşte spitalul fiind repartizată în aceeaşi unitate militară în care lupta şi locotenentul Mănoiu. Unitatea era cantonată în comuna Dumitreşti-Gălăţei. Întâlnindu-se din nou în perioada de pregătire, cu locotenentul Liviu Teiuşanu la începutul lunii februarie a anului 1917, Ecaterina Teodoroiu este prezentată de acesta elevilor Şcolii Militare de infanterie. Acelaşi ofiţer, o numea cu mândrie şi respect pe Ecaterina Teodoroiu într-un raport către principele Nicolae al României, „Jeana D'Arc a noastră”. Pe baza acestui raport, în luna martie 1917, Ecaterina Teodoroiu este decorată cu Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele de arme de pe front, i se acordă „Virtutea militară de război clasa a II-a” şi gradul de sublocotenent prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917. Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina Teodoroiu primind decoraţia din mâinile regelui Ferdinand I al României. Ulterior, ca ofiţer solicită şi primeşte, comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie, cantonat la Codăeşti-Vaslui din data de 25 aprilie/8 mai 1917. După ce a efectuat instrucţia pe baze moderne, la începutul lunii august regimentul este trimis pe front. În perioada în care Ecaterina Teodoroiu s-a aflat la Codăeşti apar în presă română numeroase articole elogioase la adresa sa, prezentându-i-se faptele de arme. După aproape opt luni de pregătiri, la începutul lunii august 1917, Armata Română declanşează ofensiva având la bază un plan elaborat de generalul Eremia Grigorescu. Din 4/17 august 1917, Regimentul 43/59 din care făcea parte şi Ecaterina Teodoroiu, aflat în rezerva Armatei I, a fost trimis în prima linie. Pe 5 august regimentul pleacă din gara Vaslui spre oraşul Tecuci, trece Siretul şi staţionează o vreme în pădurea Malta Seacă, în apropierea frontului. La 17 august 1917, generalul Broşteanu, dorind să o protejeze pe Ecaterina Teodoroiu de pericolul luptelor de la Muncelu, a rugat-o să treacă la spitalul mobil aflat în apropierea frontului, pentru a răspunde de îngrijirea răniţilor, dar eroina a refuzat. Luptele de la Muncelu, declanşate la 15/28 august au fost la fel de grele precum cele de la podul peste Jiu din anul precedent şi au făcut multe victime. La 18 august Regimentul 43/59 se îndrepta spre front, iar la 20 august este trimis în linia I în locul Regimentului 35 Infanterie, pe Valea Zăbrăuciorului, spre Dealul Secului. Pe o ploaie torenţială Ecaterina Teodoroiu şi-a însoţit regimentul pe front.

În seara zilei de 22 august, după lupte grele, Ecaterina Teodoroiu se află cu plutonul său în tranşee, pe Dealul Secului, deasupra pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului. Observând că inamicul pregăteşte un contraatac, Ecaterina a părăsit poziţia din tranşee dorind să-i determine pe soldaţii români din subordinea sa să pornească la atac cu îndemnul : „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. Ridicându-se în picioare şi întorcându-se spre ostaşi, Ecaterina Teodoroiu a plecat la Domnul fiind lovită în zona inimii de două gloanţe. Gloanţele ucigaşe au venit dinspre poziţiile ocupate de Regimentul 40 de rezervă german. Ultimele cuvinte ale Ecaterinei Teodoroiu au fost: „Înainte! Răzbunaţi-mă!”. Trupul sublocotenentului erou Ecaterina Teodoroiu a fost transportat de către brancardieri la postul de comandă al regimentului, unde a rămas până a doua zi, când a fost înmormântată cu paradă militară într-o poiană din Zăbrăuţi, pe Valea pârâului Glod, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, născut tot pe meleagurile Gorjului, mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte. În numărul din 27 august 1917, ziarul „România” a făcut cunoscută tuturor românilor din Moldova, şi celor refugiaţi aici, pierderea suferită de întreaga ţară, de jertfa supremă a „eroinei de la Jiu”. După încheierea Marelui Război, care a fost pentru români şi încheierea războiului pentru întregirea neamului, la 17 iulie 1921 autorităţile timpului au decis realizarea la Târgu Jiu a unei statui în cinstea Ecaterinei Teodoroiu. Mai mult decât atât, cu ocazia sărbătoririi centenarului „Tudor Vladimirescu” de la 9 iunie 1921, au fost aduse acasă, la Târgu Jiu, rămăşiţele pământeşti ale Ecaterinei Teodoroiu, prima femeie ofiţer din Armata Română. Sicriul eroinei a fost confecţionat din oţelul unor tunuri capturate de la inamic şi a fost depus într-o criptă betonată din faţa catedralei din Târgu Jiu. Numeroşi oameni politici şi oameni de cultură, sunt menţionaţi de presa vremii că au participat la festivitatea de la Târgu Jiu. Printre ei şi poetul Octavian Goga, care a însoţit cortegiul funerar de la gară până la primărie, unde a rostit un discurs emoţionant. În perioada 1935-1936 a fost ridicat la Târgu Jiu un monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu, sub forma unui sarcofag din piatră, sculptat în basorelief de către artista Miliţa Petraşcu şi amplasat în centrul municipiului Tg-Jiu între clădirea Primăriei şi Catedrala ortodoxă cu hramul „Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil”.

În anul 1976, a fost amplasată în municipiul Târgu Jiu o statuie a Ecaterinei Teodoroiu realizată de către artista Iulia Oniţă. În cinstea Ecaterinei Teodoroiu, au fost ridicate în ţară multe monumente, cum sunt cele de la Brăila şi Slatina. Pentru cinstirea eroismului şi patriotismului său exemplar, numele eroinei de la Jiu este purtat cu mândrie de una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din municipiul Târgu Jiu, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” şi din multe oraşe ale ţării. Din anul 1938 casa familiei Toderoiu, construită la sfârşitul secolului XIX, în anul 1884, a fost amenajată ca şi casă memorială „Ecaterina Teodoroiu”. Toate acestea din dorinţa de a păstra veşnic vie, în conştiinţa noilor generaţii, amintirea eroinei de la Jiu.

Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae

PALAMARU, Iaşi

Rugăciune pentru conducători, oştire şi patrie

Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, primeşte mult milostive şi acum, rugăciunea umilitului meu suflet, pentru întreg neamul nostru românesc, creştin ortodox. Mântuieşte şi miluieşte, Doamne, pe binecredincioşii noştri conducători ai statului, guvernul ţării, pe conducătorii oraşelor şi satelor şi pe toată oastea iubitoare de Hristos. Împuterniceşte-i, păzeşte-i întru mulţi şi fericiţi ani, şi-i ajută pe toţi a progresa în tot binele obştesc. Supune sub picioarele conducătorilor noştri pe vrăjmaşii şi potrivnicii. Pune în inima lor şi a tuturor conducătorilor mari şi mici, din cler şi popor, să lucreze cu puteri mari şi succes, cele bune şi de pace pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru întreg neamul nostru creştinesc, ca întru liniştea lor, viaţa lină şi fără de gâlceavă să vieţuim în dreapta-credinţă, în buna creştinătate şi curăţie. Ne rugăm Ţie, Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte pe noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Festivalul Filocalia - Arad Conferinta parintelui Ioan Ica Jr.

Iată, zi mare la Arad, pentru că în cadrul festivalului Filocalia, în 26 aprilie a.c, a venit unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși contemporani, arhidiaconul Ioan Ică Jr. Părintele este distins profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna” din Sibiu, conștiincios editor și traducător al editurii Deisis, unde sub grija sa, ies la lumină remarcabile lucrări folositoare tuturor credincioșilor pentru a trăi în duhul Părinților Bisericii. Cărțile apărute la Deisis (vezi aici) pot fi o carte de vizită a părintelui. Într-adevăr, pentru mine, prin cartea „Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin” de Irénée Hausherr am aflat de editura Deisis și de părintele Ioan Ică Jr. Cartea m-a îndemnat la o bună așezare în credința cea dreaptă, aducându-mi în față exemplul Părinților din vechime. La fel se conturează personalitatea părintelui Ioan Ică Jr: în această lume, în care avem de dat mai multe lupte, dintre care una este cu noi înșine, cu ortodocșii care nu ajung la nivelul ortodoxiei, părintele Ioan Ică Jr. ne oferă aceste cărți și se oferă pe sine ca exemple de a trăi cu sens viața de creștin, de a trăi o ortodoxie 

autentică.

Bogdan Camalessa - Timisoara




Conferinta postata cu acordul parintelui Ioan Ica Jr. - multumim!
Multumiri si fratelui Bogdan Camalessa pentru relatarea trimisa ca unul care a fost prezent la conferinta de la Arad, multumiri de asemeni si pentru furnizarea inregistrarii.

Predica de Paște Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel - New York”

Această ediție a blogului este dedicată credincioșilor ortodocși din diaspora și din Arhiepiscopia Timișoarei



Pr. Prof. Dr. Theodor Damian - Institutul şi Biserica

“Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York

“De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”

Ziua Învierii să ne luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile!

Învierea Domnului nu poate fi despărţită de răstignirea şi patima Sa pe cruce. Pentru a înţelege Învierea trebuie să înţelegem sensul patimii, iar pentru a o înţelege pe aceasta este nevoie de lumina Învierii. Patima este un sacrificiu. Or, când te sacrifici o faci în vederea unei binefaceri mai mari. Pot exista sacrificii fără avantaje ulterioare, după cum pot exista avantaje, câştiguri care nu au necesitat sacrificii anterioare. Nu însă în cazul patimii şi învierii Domnului unde toate etapele vieţii şi activităţii Mântuitorului au o înlănţuire interioară şi o evoluţie vizibilă spre un deznodământ ce are implicit şi în mod direct de a face cu mântuirea omului. Cu alte cuvinte toată viaţa şi activitatea Mântuitorului începând chiar din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi terminând cu reabilitarea omului în şi prin Hristos în comuniunea finală, eshatologică cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, este bazată pe iconomia divină, deci totul are un sens precis, fiecare etapă, eveniment, iluminându-l pe celălalt.

Legătura dintre moartea şi învierea Domnului sau mai precis dintre suferinţa ce aduce moartea şi înfrângerea morţii sau scăparea de ea şi deci salvarea, reuşirea, supravieţuirea este prefigurată încă din Vechiul Testament unde, în cazul poporului ales, “paştile” sau “trecerea” (a îngerului morţii pe la casele egiptenilor ocolind casele evreilor ale căror uşi erau unse cu sângele mielului pascal), implică suferinţa robiei în care se afla acesta, “paştile” acolo ducând prin intervenţia divină la eliberare. Asta în prima fază.

În faza a doua, “trecerea”, “paştile” este legată de traversarea Mării Roşii unde, evreii, cu frica morţii în spate, tot o suferinţă şi aceasta, urmăriţi fiind de armata egipteană, au intrat deodată pe fundul mării (apele fiind deschise miraculos). Adâncul mării unde fără intervenţia divină i-ar fi aflat moartea, prefigurează coborârea Mântuitorului în adâncul cel mai de jos al iadului, locul morţii eterne din care Iisus iese victorios distrugând moartea prin/cu moartea Sa. Dar trecerea prin adâncul Mării Roşii este o trecere pascală, de la moarte la viaţă, salvatoare, de la suferinţă la libertate.

La libertatea pustiei! Aici ne aflăm în etapa a treia a contextului prefigurării. Evreii erau acum scăpaţi de moarte dar prizonieri ai pustiei. Un alt “paşti” era necesar în această situaţie care să facă trecerea de la suferinţa captivităţii pustiei, a rătăcirii, a riscurilor şi nevoilor îndurate acolo, la pământul făgăduinţei, la adevărata libertate, salvarea finală, şi acestă trecere se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, prin Moisi, alesul Său.

În cazul morţii şi învierii Mântuitorului Hristos legătura dintre aceste două etape ale vieţii sale se face tot prin intervenţia lui Dumnezeu, datorită dumnezeirii Mântuitorului care a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat, şi motivul, ca şi în cazul prefigurărilor vetero-testamentare, e tot grija şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Diferenţa mare dintre Paştile Vechiului Testament şi cel al Noului Testament este că acolo Dumnezeu intervine în viaţa poporului ales prin oameni (Moisi) dar şi “ex cathedra”, (stâlpul de foc, norul strălucitor, imunizarea la muşcăturile şerpilor veninoşi prin privirea la şarpele de aramă înălţat în pustie), în timp ce aici Dumnezeu intervine în mod personal şi concret trimiţând pe Fiul Său, Logosul divin să se întrupeze în istoria şi condiţia umană pentru o salvare nu circumstanţială, dintr-o suferinţă reală dar limitată în timp şi spaţiu, ci pentru o salvare existenţială, generală şi totală, definitivă pentru aici şi în veci.

De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să procedeze astfel, pentru acest Paşti efectuat de Fiul Său, spre deosebire de felul cum a împlinit Paştile vechi-testamentar? Pentru că acolo Dumnezeu avea în vedere un singur neam, pe evrei. Aici Dumnezeu are în vedere tot neamul omenesc după cum spune simplu şi clar Sf. Ap. Pavel: “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 3-4). Aici este punctul culminant al istoriei întregii creaţii pentru că păcatul omenesc a adus suferinţa nu numai omului, dar, pe cale de consecinţă, şi creaţiei, după cum tot Sf. Ap. Pavel precizează: “Ştim că toată făptura suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani, 8, 22).

Deci la o suferinţă generală, la o moarte generală era nevoie de o mântuire generală. Aşa se face că Fiul lui Dumnezeu vine şi ia asupra Sa păcatul lumii, suferinţa întreagă implicată în acesta şi moartea ca şi consecinţă directă a lui, aşa cum citim tot la dumnezeiescul Pavel: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru” (Romani 6, 23).

Tot din acest text reiese faptul că, dincolo de luarea asupra Sa a păcatului omenirii cu toate consecinţele lui, ultima şi cea mai gravă fiind moartea, Mântuitorul Hristos, prin Paştile Său, ne aduce harul divin care ne deschide poarta veşniciei. Acest lucru indică marele salt calitativ la nivel existenţial pe care-l realizează moartea şi învierea Domnului nostru.

În sfârşit, moartea Domnului Hristos pe cruce “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum zicem în Simbolul credinţei, înseamnă moartea morţii, lucrul cel mai important. Moartea nu a avut putere asupra Mântuitorului, El a mers în moarte ca-ntr-o tabără vrăjmaşă şi a distrus-o prin propriul Său sacrificiu, “cu  moartea (Lui) pe moarte călcând,” cum frumos cântăm la slujbele Învierii.

Acum, prin Învierea Domnului ni se deschide nouă calea spre locul de unde venim, spre locul unde suntem aşteptaţi din veşnicie: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34). Pentru aceasta însă este nevoie să “intrăm” întru învierea Domnului nostru prin credinţă, căci zice ca un avertisment Sf. Ap. Pavel: “Dacă [nu credeţi] că Hristos a înviat, zadarnică este atunci propoveduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). Adică, mai grafic vorbind, să ne ţinem de Hristos Domnul aşa cum în iconografia ortodoxă a Înveirii Adam (şi alţii după el) este văzut ca ţinându-se de mâna întinsă a lui Hristos.

Ce a făcut Dumnezeu prin învierea Fiului Său este mâna întinsă către omenire pentru ca odată cu întoarcerea Mântuitorului la Tatăl, omenirea, ţinându-se de El, să meargă de asemnea la Tatăl, unde îi este locul.

* * *

Aşadar de la învierea Domnului încoace suntem, toţi cei credincioşi, în “corabia Paştelui” navigând pe apele vieţii ce ni s-a dat, sub cârma Celui ce a înviat din morţi, spre Împărăţia Părintelui nostru ceresc.

Cu  moartea înfrântă de Domnul Hristos, eliberaţi noi înşine de frica morţii, avansăm prin moarte spre veşnicie cântând cântarea de biruinţă:

“Hristos a înviat din morţi,

cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le.”

Nota redactorului blogului: Muțumind părintelui Damian Theodor pentru trimiterea pe email a predicii de Paște, dorim Sfinției sale și tuturor credincioșilor ortodocși din New York un Paște fericit cu lumina Mântuitorului Hristos în suflete, asigurându-I totodată că noi cei de acasă le suntem aproape și ne rugăm pentru ei, ca să se întărească credința lor. Vă îmbrățișăm cu drag iubiți frați !

HRISTOS A ÎNVIAT!

HRISTOS ANESTI!

ADEVĂRAT A ÎNVIATI!

ALITOS ANESTI!

Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti! Că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte, Cel Întâi-născut din morţi S-a făcut; din pântecele iadului ne-a mântuit pe noi şi a dat lumii mare milă.

Emisiunea Vestul Zilei - Radio Timisoara - Pr. Damse Silviu NU avortului, PENTRU VIATA

Postat interviul cu acordul studioului Radio Timișoara - Mii de mulțumiri!

Marsul pentru viata

„Că tu a zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Ps. 138, 13)

Așa a început și viața mea. Părinții mei au dorit încă un copil, fiindcă o aveau doar pe sora ea, ce atunci avea trei ani. Cu toate că erau în vârstă, tata - treizeci și nouă de ani, iar mama - aproape treizeci și opt, dorința și curajul le-a fost mai mare decât eventualele probleme ce ar fi putut apărea. M-am născut în octombrie 1990, în primul an de libertate după comunism; avortul se legalizase. Conform statisticilor oficiale, aproape un milion de copii n-au mai apucat să vadă lumina zilei în acel an... o mână de Sus m-a apărat de amândoua aceste probleme!

„Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie; zi de zi se vor săvârși și nici una din ele nu va fi nescrisă.”

Avortul este o piedică ce se pune dezvoltării sufletești, împotriva unui suflet ce nu se poate apăra. Agresorul este la rândul lui o victimă, căci în viață primim lovituri ce atacă sufletul, pe tot parcursul ei. Vă recomand să citiți articolul din „Familia ortodoxă”, numărul din martie 2015, scris de Alexandra Nadane, președinta asociației „Studenți pentru viață”. (http://www.familiaortodoxa.ro/2015/02/26/vino-la-marsul-pentru-viata-21-martie-2015/). Am înțeles că o femeie nu dorește să facă avort de bunăvoie, ci din cauza presiunii partenerului, a familiei sau a locului de muncă.

Susținând viața și dorind ca ajutorarea femeilor însărcinate să fie o prioritate pentru toate instituțiile statului român, am participat la Marșul pentru viață din Timișoara.

Peste 200 de persoane, în special tineri părinţi, alături de copii, au participat, sâmbătă, 21 martie, la Timișoara, la Marşul pentru viaţă, manifestare care a avut loc, potrivit organizatorilor, în 75 de oraşe din România şi Republica Moldova.

În Timișoara, Marşul pentru viaţă a fost organizat de Asociaţia „Darul vieții" şi s-a desfăşurat pe traseul: Catedrala mitropolitană Sf. Trei Ierarhi – Bulevardul Regele Ferdinand I – Str. 20 Decembrie 1989 – B-dul I.C Brătianu – B-dul Revoluției din 1989 – Prefectura Județului Timiș.

Manifestarea a început la ora 12:00 și s-a încheiat în jurul orei 15:00.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, la acest eveniment pro-viață a fost prezent părintele Cristian Pavel, consilier social, care a ținut un scurt cuvânt despre importanța vieții, ca dar din partea lui Dumnezeu, iar părintele Silviu Damșe a rostit o scurtă rugăciune.

De asemenea preotul greco-catolic Ioan Chișărău, împreună cu alți pastori au ținut scurte cuvântări, pro-viață.

Participanţii la marş, inclusiv copiii, purtau pancarte cu sloganul evenimentului, „Fiecare viaţă este un dar”, dar şi cu alte mesaje, precum „Împreună pentru viaţă”, „Să fim vocea celor fără de glas!”, „Mămici și tătici, primiți-i pe cei mici!”, „Avortul oprește o inimă care bate!”, „Mămico, te iubesc, te rog, nu mă frânge!”, „Avortezi, ești încă mamă, mama unui copil mort!” și au împărțit oamenilor de pe stradă broșuri despre sarcină. 

Nu vorbesc de impactul social, pentru că nu este de competența mea. Știu că înăuntrul meu a fost sădită o sămânță și cred că și în sufletul altora. Așteptăm cu răbdare să crească. Între timp mărturisim viața:

„Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.” (Ps. 138, 14)

 Redactat: Bogdan Camalessa

 

 

Poze Sergiu Nicula

Astazi va prezentam Parohia Birda

Slujitor al Altarului - Pr. Dr. Valentin Bugariu

 

Părintele doctor Valentin Bugariu s-a îngrijit în Săptămâna Mare de Împărtășirea copiilor cu nevoi speciale din localitatea Mașloc/jud. Timiș

 

Tot Sfinția Sa este și redactor șef al revistei de cultură și religie rurală ”Arhanghelul” editată de ”Asociația Arhanghelul” din Birda, Timiș

N.B.: Vom reveni in extenso cu relatări și imagini din Parohia Birda

Apel sprijiin construcție Catedrala Mântuirii Neamului