Priceasna: Să faci, o, Iisuse din inima mea ...

”Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.”

(Troparul glas IV)

LA MULȚI ANI !

FIE CA PRAZNICUL NAȘTERII MÂNTUITORULUI HRISTOS SĂ RENASCĂ ÎN INIMILE NOASTRE IMBOLDUL SPRE O VIAȚĂ SFÂNTĂ ȘI LUMINOASĂ ÎNTRU DREAPTA CREDINȚĂ CU REVĂRSAREA DRAGOSTEI SPRE APROAPELE, CALEA SIGURĂ SPRE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR.

DORIM DE ASEMENEA TUTUROR CITITORILOR BLOGULUI UN AN NOU 2015 SUB REVĂRSAREA BINECUVÂNTĂRILOR DIVINE CU SĂNĂTATE ȘI CREDINȚĂ SPORITĂ.

DOAMNE AJUTĂ! - realizator blog

Primite de la cititori

Cred că şi din poezii se poate învăţa şi trimit aceste 2 poezii scurte pentru că mă gândesc că sunt mulţi care vor sa facă urări la zile de naştere sau să trimită mesaje şi pot fi o sursă bună de inspiraţie.

Urări la zile de naştere

 

Această zi din calendar

Ţi-aduce aminte c-ai primit în dar

Viaţă de la Dumnezeu cel Sfânt

Să faci voia lui pe pământ

Dumnezeu să-ţi dea tărie

Să o faci cu bucurie

 

Nu uita gândul lui Dumnezeu de la-nceput

Care l-a avut pentru tine atunci când te-ai născut,

Că nu te-ai născut pentru a avea moşii

Ci te-ai născut pentru a fi

Candidat al raiului din veşnicii.

Mulțumim Cameliei Muntean din localitatea Sebeș, județul Alba pentru modelele de urări trimise și ne bucură faptul că rămâne o constantă vizitatoare a blogului. Și din partea redacției blogului pentru Camelia Muntean, Sărbătoarea Nașterii Domnului și Noul An să reprezinte un prilej de bucurie și binecuvântare alături de cei dragi.

Colinde

DOUĂSPREZECE COȘURI CU FĂRÂMITURI

                                                                             (Matei 14, 20)

”Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline.”(Matei 14, 20)

Ce reprezintă cele douăsprezece coșuri cu fărâmituri rămase ?

Reprezintă cele 12 seminții ale lui Israel pentru care mântuirea rămâne asigurată, însă doar în număr de 144.000 (Romani 11, 25-32).

Neamurile vor intra în Împărăția Cerurilor fără nicio restricție ”și vor fi în număr atât de imens încât” nimeni nu va putea face numărătoarea (Apocalipsa 7, 4-10).

Aceasta pentru că Iisus a venit la ai Săi și nu l-au primit.

Israelul este însă și rămâne iubit din pricina părinților și a făgăduinței (Romani 11, 28-29).

Noi suntem moștenitori ai Împărăției Cerurilor prin făgăduință, prin *credință (prin har și nu prin fapte ca să nu se laude nimeni).

Hristos Domnul a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și apoi a dat-o spre hrană. Pâinile reprezintă trupul lui Hristos Care pentru păcatele oamenilor s-a frânt, anafora pe care o primim în Biserică și părticica de la Sfânta Împărtășanie. (de la preot).

În cadrul Sfintei Scripturi există mai multe pasaje referitoare la săturarea mulțimilor de oameni.

La Matei 15, 22-28 citim că Iisus satură patru mii de oameni.

Credința este ea însăși un dar de la Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt.

La Matei 15, 26-28 se vorbește din nou despre Israel și neamuri – cu referire la femeia cananeiancă.

          Iisus face două afirmații de maximă importanță:

1. nu este trimis decât către oile pierdute ale lui Israel (Matei 15, 24)

2. nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor (Matei 15, 26)

La versetul 2 din aceeași Evanghelie, femeia își recunoaște nemernicia stării de păcătoșenie în care erau neamurile, recunoscându-L implicit mai mult pe Iisus ca Domn și Stăpân.

Credința femeii este cea care ”mută munții”, schimbă raportul lucrării mesianice, conferindu-i izbăvirea și mântuirea.

Concluzia importantă pentru versetele menționate mai sus este că cea mai însemnată virtute este credința*. (Romani 4, 16)

Totul este cu putință celui ce crede. (Marcu 9, 23)

Foarte interesant este aspectul că pilda credinței femeii cananeence este structurată în același capitol cu înmulțirea pâinilor pentru mulțime (neamuri) tocmai pentru reliefarea rolului credinței în mântuirea sufletului.

Cei care cred în jertfa Mântuitorului vor accede spre Taina Sfintei Împărtășanii – împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Domnului Iisus spre mântuirea sufletului și spre viața cea veșnică.

La Matei capitolul 15 versetele 32-37 în același capitol ce relatează despre credința femeii cananeence, găsim un alt raport numeric la înmulțirea păinilor.

Din cinci pâini și puțini peștișori se adună ca rămășițe 7 coșuri de fărâmituri, 7 fiind considerată cifra perfecțiunii, după cum perfecțiune în încredințare (*credință), reprezintă și convingerea femeii cananeence că Iisus are puterea deplină de a-i vindeca fiica chinuită de un demon.

Prin perfecțiunea credinței îl recunoaște pe Iisus ca Domn și Dumnezeu și implicit deplina putere și stăpânire a Lui, peste duhuri. La Romani 11,4 găsim din nou referirea la cifra 7, ca multiplicator de această dată.

Dumnezeu afirmă că are o rămășiță de 7000 de bărbați ce nu și-au plecat genunchiul înaintea idolilor. (nu s-au închinat).

Revenind la pasajul din Matei 14, 14-22-pentru noi ca și creștini ”cheia” o reprezintă versetul 22. Și îndată ”Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe celălalt țărm, până ce El va da drumul mulțimilor.”

Corabia reprezintă Biserica și la momentul respectiv era distanțată de lume – până la Cincizecime.

Au fost aleși 12 apostoli – echivalentul celor 12 seminții ale lui Israel.

La Matei capitolul 6 versetul 18 Mântuitorul face afirmația de căpătâi pentru creștinism: ”Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.”

La Matei 14, 24 vedem că: ”Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era impotrivă”.

Mulțimile sunt deci pe un mal, iar ucenicii sunt trecuți, despărțiți pe celălalt mal.

Coroborat cu faptul că și corabia era la o mare depărtare de pământ, ne conduce la o altă afirmație scripturală a Mântuitorului referitoare la ucenici, anume că ei sunt în lume, dar nu sunt din lume (Ioan 17, 16-17).

Se poate merge mai departe pe linia deducției logice și se poate conexa (corobora) cu alte pasaje: -...”<<Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi>>(II Corinteni 6,17)” și ”...<<să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului.>> (II Timotei 2,19)”

Alegerea și hirotonirea celor 7 diaconi reprezintă o altă referire la perfecțiunea din Biserică. (Fapte cap. 6)

Corabia era învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Despre Duhul Sfânt se spune că lucrarea Lui ” este ca vântul care nu știi de unde suflă și încotro se duce.” (Ioan 3,8)

Desigur Biserica se află sub suflul Duhului Sfânt, adică sub directa lucrare a Acestuia, dar și duhul răutății suflă cu opoziție, concretizat în vântul potrivnic – care este în fond și duhul antihristului din vremurile noastre. Știm bine că Satan este tatăl minciunii și împotrivitorul a tot binele.

Iisus umbla pe mare și era a patra strajă din noapte. Le spune ucenicilor: ”Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți.” (Matei 14,27)

”În lume veți avea necazuri, îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”(Ioan 16,33)

Comparând cele două pasaje deducem imediat că, atât în cadrul Bisericii, cât și în lume, creștinii autentici vor avea necazuri, dar prin Hristos ei vor ieși...”mai mult decît biruitori” (Romani, 36-37).

Petru care pornise ”a umbla pe ape” s-a îndoit de puterea divină – reprezintă câte un preot care se întâmplă să se ”îndoiască” la săvârșirea Tainei Euharistiei și atunci ceea ce se află în Potir primește gust, înfățișare și miros de sânge și carne.

Preotul se vede obligat să iasă în fața credincioșilor, să-și mărturisească îndoiala și să-și ceară iertare, urmând apoi și alte trepte ale penitenței pentru a putea sluji din nou.

”...și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.” (Matei 14,32)

Atunci când Îl ai pe Iisus cu tine ”în corabie”, deci ești în unitate deplină în cadrul Bisericii și implicit într-o relație armonioasă cu Mântuitorul, acțiunile ”vrăjmașului” se potolesc...

Căci de cuvântul Lui și vântul și marea ascultă (Matei 8,27).

Biserica deține iconomia tainei Sfântului Maslu, pentru alungarea duhurilor necurate, slujba Sfîntului Vasile cel Mare care pot conferi credincioșilor liniștea și pacea lăuntrică.

Mântuitorul Hristos îi spune lui Petru că pe acea piatră va zidi Biserica și tot lui îi poruncește să vină la El pe ape, adică Biserica trebuie să treacă prin marea acestei lumi ca și cum nu ar fi din lume și să se păzească neîntinată de păcat astfel încât să se poată prezenta ca ”Mireasa lui Hristos cea fără pată și fără zbârcitură”. (Efeseni 5, 25-27)

În pasajul din Matei capitolul 15 versetele 32-38 citim că ucenicii aveau 7 pâini.

Iisus a mulțumit, a frânt, le-a dat mulțimilor, au mâncat toți, s-au săturat și au strâns 7 coșuri cu fărâmituri.

7=cifra perfecțiunii

Să atașăm aceastei acțiuni și alte texte din Sfânta Scriptură: ”Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer...” (Ioan 6,58)

„...au mâncat părinții voștri mană și au murit...” (idem)

”Trupul Meu este adevărată mâncare...” (Ioan 6, 55)

”...Acesta este Trupul Meu Care se frânge pentru voi...” (pasaj din Sfânta Liturghie)

- A binecuvântat, a frânt, a dat mulțimii hrană = Taina Euharistiei, atât de frumos și de plastic descrisă. Prin ucenicii apostoli a dat mulțimilor să mănânce, adică prin preoți. În cartea Galateni la capitolul 4 avem pasaje foarte importante:

versetul 25 – Agar=roabă=Muntele Sinai de astăzi din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, ce ”zace” în robie cu copiii săi.

versetul 26 – Sara=liberă=Ierusalimul cel de Sus, care este mama noastră.

versetul 31 – suntem copii ai celei libere

Pentru ca în final să avem o viziune și înțelegere corespunzătoare a întregii problematici este bine de citit și pasajul din Apocalipsa capitolul 22 în care citim că Ioan este martor credincios.

Lucian – Ovidiu POP

* = Romani 4,16;

Publicat în Revista Epifania nr. 30/2014

Întâlniri cu Înaltpreasfinţitul Nicolae

Cu multe ezitări şi cu destule poticneli, am hotărât să scriu câteva rânduri despre întâlnirile cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae. Aceste întâlniri mi-au marcat în mod profund viaţa, pentru că s-au întâmplat în momente importante ale formării şi devenirii mele, iar urmările acestor întâlniri sunt parte din faptele şi împlinirile pe care le-am înfăptuit pe acest pământ.

Pentru prima dată m-am întâlnit cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae în toamna anului 1982, la scurt timp după ce am fost declarat admis la Seminarul Teologic din Caransebeş, ocupând unul din cele cinci locuri rezervate Mitropoliei noastre. Odată cu intrarea la seminar, am păşit într-o altă lume, dincolo de lumea tumultuoasă a unui mare oraş precum Timişoara – unde învăţasem înainte –, într-un loc al reculegerii, al rugăciunii, propice întâlnirii cu Dumnezeu. Acolo, în curtea aceea plină de pomi şi trandafiri, s-a zidit o frumoasă biserică, pentru uzul strict al elevilor seminarişti, iar Înaltpreasfinţia Sa a venit să o sfinţească. Era o zi de duminică, o zi frumoasă de toamnă, o zi de mare însemnătate pentru elevii din anul întâi – bobocii. L-am întâmpinat pe aleea din faţa bisericii, noi cei vreo o sută cincizeci de elevi seminarişti, în frunte cu părinţii profesori şi cei câţiva credincioşi din oraş care aflaseră despre eveniment. Când l-am zărit prima dată, mi se părea ireal, parcă venit din altă lume, cu chipul blând şi faţa scăldată de lumină, cu părul cărunt, cu barba albă imaculată, călca de parcă nici nu atingea pământul, iar în timp ce ne binecuvânta cu mâna dreaptă pe creştet, rostea cuvinte pe care chiar dacă nu le auzeam bine, simţeam căldura şi pacea lor în sufletele noastre. L-am asemănat cu venerabilii patriarhi trimişi de Dumnezeu pe pământ să aducă binecuvântarea şi pacea. Am simţit că alegerea făcută este cea bună şi locul meu e acolo, iar rostul meu va fi cel rânduit de Dumnezeu.

Acestei întâlniri i-au urmat apoi multe altele, în cei cinci ani petrecuţi la Caransebeş, pentru că Părintele Mitropolit Nicolae venea cu regularitate la evenimentele importante din viaţa Seminarului teologic: hramul bisericii, serbările şcolare prilejuite de încheierea unor cicluri de învăţământ legate de marile sărbători creştine precum Naşterea Domnului şi Învierea Domnului, dar mai ales la sfârşitul anilor şcolari pentru a-i felicita pe absolvenţi, oferindu-le diplome şi premii în cărţi. De o astfel de întâlnire îmi amintesc acum, ultima de altfel de la Caransebeş: în 1987, la absolvirea Seminarului, când m-a îndemnat să urmez calea Sibiului pentru definitivarea pregătirii teologice, argumentând că Biserica are nevoie de preoţi bine pregătiţi care să facă faţă cu brio tuturor cerinţelor societăţii actuale româneşti. I-am urmat sfatul şi am bătut la porţile Institutului Teologic din Sibiu, unde am regăsit, printre figurile iluştrilor profesori păstrate la loc de cinste în Aula Magna, şi chipul blând şi atât de expresiv al Înaltului Nicolae, despre care toată lumea rostea numai cuvinte de apreciere şi laudă, fiind socotit nu numai un mare erudit, dar şi un om al rugăciunii.

Momentul suprem al „întâlnirilor” noastre l-a constituit ziua în care mi-a dăruit cel mai de preţ dar dat de Dumnezeu oamenilor, prin Sfânta Taină a Preoţiei, de a conduce sufletele oamenilor pe lungul şi anevoiosul drum al mântuirii. Se întâmpla într-o zi însemnată din calendarul creştin ortodox, dar şi pentru creştinii din urbea Timişoarei, de hramul Catedralei Mitropolitane, la sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigore şi Ioan, în 30 ianuarie 1993. Atunci, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae şi-a pus mâinile peste capul meu, invocând, pentru mine, harul Duhului Sfânt: „ Dumnezeiescul har Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, prohoriseşte pe cucernicul ipodiacon VASILE întru diacon. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh…”

Am simţit o bucurie fără margini şi o căldură care mi-a cuprins întreg corpul. Atunci am făcut un legământ Lui Dumnezeu că-l voi sluji toată viaţa pentru acest nepreţuit har, dăruit mie prin mâinile, rugăciunile şi credinţa Înaltpreasfinţitului Nicolae. Acest moment mi-a schimbat radical şi definitiv viaţa. Nu am mai fost omul de dinainte nici pentru ceilalţi, nici pentru mine însumi. Devenisem „sacerdotul”, adică slujitorul Domnului, şi am căutat de atunci, cu timp şi fără timp, după puţina mea pricepere, dar ancorat cu toată încrederea în sprijinul Lui Dumnezeu, să împlinesc lucrarea de mântuire a sufletelor încredinţate mie aici, în modesta comunitate a creştinilor din Giarmata Vii – Überland.

De atunci, au urmat multe întâlniri şi binecuvântate colaborări, dându-mi binecuvântarea la cele câteva cărţi şi broşuri pe care le-am editat, şi chiar mai mult decât atât, ostenindu-se să scrie cuvinte ziditoare de suflete în prefaţa acestora, ori în revista comunităţii locale şi a Bisericii, Vatră nouă – Iconostas, la toate momentele aniversare de la debut şi până în prezent. S-a bucurat de toate succesele de la Giarmata Vii, fie că era vorba de realizări de ordin administrativ, reparaţiile capitale succesive ale Bisericii, construcţia din temelii a Casei Parohiale şi a Aşezământului comunitar „Preot Filip Doboş”, fie de cele culturale precum editarea şi tipărirea cărţilor şi broşurilor monografice, a cărţilor de colinde şi de rugăciuni, a revistei Vatră nouă, ori susţinerea Clubului de şah pentru preşcolari sau a Cercului de pictură pe sticlă „Icoana, fereastră spre cer”. Dar cel mai mult s-a bucurat de implicarea tinerilor în viaţa Bisericii prin înfiinţarea corului „Sfânta Maria” al Parohiei noastre, primit cu toată căldura în reşedinţa mitropolitană în sfânta zi de Crăciun a anului 2007.

M-am bucurat de aprecierea Părintelui Mitropolit Nicolae, fiindu-mi conferite grade şi distincţii bisericeşti şi am fost ales, cu binecuvântarea Domniei Sale, pentru anumite perioade legislative, în cele mai importante organisme eparhiale: Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial, Consistoriul Mitropolitan şi Consistoriul Eparhial. Din zecile şi sutele de întâlniri cu Înaltpreasfinţia Sa, am căutat să păstrez fărâme din înţelepciunea, bunătatea, blândeţea şi dragostea lui neţărmurită faţă de oameni. Pentru toate aceste calităţi şi pentru multe altele, a fost apreciat şi iubit nu numai de preoţi, ci şi de credincioşii pe care i-a păstorit. Un exemplu mi se pare edificator: vizita canonică a Înaltpreasfinţiei Sale la Giarmata Vii, în data de 4 septembrie 1994, ocazie cu care a fost Binecuvântată Biserica şi a fost sfinţită pictura interioară. Bucuria întâlnirii cu Înaltpreasfinţitul era imensă. Euforia cuprinsese pe toată lumea, a fost un fel de sărbătoare naţională la Giarmata Vii. Oamenii şi-au vopsit gardurile, au văruit pomii, au împodobit faţadele şi gardurile cu covoare şi au mers la intrarea în sat, unde l-au întâmpinat cu caleaşcă şi cai, conducându-l apoi la pas prin tot satul, în sunetul clopotelor. Biserica s-a dovedit neîncăpătoare la mulţimea credincioşilor şi a celor veniţi din satele învecinate pentru a participa la acest eveniment. În mijlocul acestui tumult s-a purtat cu aceeaşi naturaleţe şi modestie, uimind pe toţi cu simplitatea vorbelor şi a gesturilor, dar mai ales cu bunătatea, blândeţea şi pacea din priviri.

Dar iată că anii au trecut şi timpul şi-a pus amprenta indelebilă asupra trupului Părintelui nostru Mitropolit Nicolae, cauzându-i boală, suferinţă şi neputinţă, dar  sufletul său şi calităţile sale morale şi intelectuale care „i-au luminat calea vieţi” au rămas aceleaşi până-n ultima clipă a existenţei sale pe acest pământ.

Ultima noastră întâlnire faţă către faţă a fost în urmă cu mai bine de doi ani, imediat după aniversarea din 4 martie 2012 a celor cincizeci de ani de arhipăstorire a Mitropoliei Banatului, într-o vizită particulară, când i-am prezentat materialele publicate cu această ocazie în revista Vatră nouă. M-a surprins atunci, ca întotdeauna, aşteptându-mă în picioare la intrare, deşi era suferind, şi bucurându-se ca de fiecare dată de revedere. La plecare, m-a binecuvântat şi m-a încredinţat, spunându-mi: „Părinte Vasile, să ai grijă de credincioşii tăi!” Păstrez această ultimă imagine şi aceste cuvinte ca un testament lăsat mie şi tuturor colegilor preoţi pe care i-a păstorit. Ne-a iubit pe toţi ca şi pe copiii săi.

Ziua de astăzi, 21 noiembrie 2014, ar trebui să fie un moment al bucuriei aniversare, dar, din păcate, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae nu mai este printre noi, a plecat la Domnul, Cel pe care L-a iubit şi L-a slujit toată viaţa, dar poate să fie un moment de reflecţie şi de aduceri aminte asupra personalităţii covârşitoare a celui care ne-a fost tuturor Părinte bun şi blând şi sfătuitor pe drumul mântuirii. Dumnezeu să-l pomenească cu sfinţii şi cu drepţii în Împărăţia cerurilor.

Preot Vasile D. Suciu

Preluare din revista Vatră Nouă – cu accept

Nota redacției blogului:

Recunoștință deosebită Părintelui Mitropolit Nicolae Corneanu și amintire veșnică pentru părinteasca binecuvântare și creștineasca încurajare spre realizarea lucrării misionare ”Ortodoxie Autentică”.

Realizator blog - Lucian Pop