Martiriul Sfinților Brâncoveni
Cel mai important e faptul că ea nu a fost privită în principal ca o execuție din rațiuni politice. Un mitropolit care va ajunge mai târziu patriarh scria atunci un imn în care lăuda martiriul Brâncovenilor.
Tot din mărturiile celor care au asistat la execuție aflăm că urcarea pe eșafod nu a fost decât ultimul supliciu. Familia domnitoare a Țării Românești a fost torturată constant în tot timpul captivității. La suplicii erau obligați să asiste toți.
Ceremonia execuției trebuia să înfricoșeze. Pe supușii sultanului, dar și pe europeni. Condamnații au fost treziți înainte de răsărit, au fost îmbrăcați în cămăși lungi, înlănțuiți și purtați într-o lungă și groaznică procesiune prin toate mahalalele Constantinopolului. Tot pelerinajul acela spre eșafod a durat câteva ore, execuția având loc abia spre orele amiezii. În fața eșafodului trona sultanul care, se spune, văzând toată acea imagine sângeroasă, era extaziat. Durerea asistenței și a populației orașului era, însă, nemărginită. Acesta a fost și motivul pentru care capetele martirilor, înfipte în sulițe, n-au rămas expuse prea mult timp.
Doamna Maria Brâncoveanu a reușit să aducă doar trupul soțului ei în țară. A fost înmormântat la București și nu la Mănăstirea Hurezi, necropola domnească, pentru că Oltenia, la vremea aceea, nu făcea parte din Țara Românească, fiind sub dominație austriacă.
Preluare de pe agenția de știri Basilica - cu permisiune, mulțumiri
