Ortodoxie Autentica: 2012

Acest blog a fost realizat din harul preamilostivului Dumnezeu si cu binecuvantarea arhiereasca a I.P.Sale Parintelui Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului(1962-2014+). Articole, studii, poezii religioase. Trasee şi itinerare de suflet, spirituale. Galerie foto. Pagini specializate pentru diferite categorii de vârste şi sociale. Editorial. Actualităţi. Cultură. Concursuri. Istorie, aniversări, manifestări religioase şi cultural istorice, apeluri, propuneri semnalări. Oameni şi locuri.

miercuri, 19 decembrie 2012

Astăzi vin să-mi plec genunchii

Postat cu acordul Episcopiei Caran-Sebesului

Aniversarea parintelui Mitropolit Corneanu

Î.P.S. Părintele NICOLAE CORNEANU se află la respectabilă vârstă de 89 de ani împliniți cu puțin timp în urmă.

Cu oarecare întârziere, dar cu tot sufletul doresc Î.P. Sale viață lungă, cu sănătate și bogat har de la Dumnezeu spre păstorirea ,,turmei” încredințate.

Să ne trăiți Întru Mulți Ani !

Cu smerenie, sărutăm dreapta,

Realizator blog

Lucian – Ovidiu Pop

Castigatori pe teme biblice

Vă prezentăm câștigătorii concursului pe teme biblice :

Premiul Ι – 13 răspunsuri corecte

MUNTEAN CAMELIA – Loc. SEBEȘ, Jud. ALBA

Premiul ΙΙ – 12 răspunsuri corecte

HELE VIOREL – Loc. BEIUȘ, Jud. BIHOR

Fiind cel mai tânăr participant (12 ani) primește și un premiu special.

Premiul ΙΙΙ – 11 răspunsuri corecte

DUMITRU ELENA – Loc. SLATINA, Jud. OLT

Le mulțumim tuturor pentru participare.
Premiile au fost expediate castigatorilor luni, 17 decembrie. Din motive independente de ambele parti cartile din partea editurii Agaton nu au ajuns in timp util pentru a fi intercalate in pachetele de premiere - Regrete.

Sunt dator cu o precizie:

Desigur, răspunsurile primite la întrebarea ,,Ce trebuie să facem pentru a nu rămâne mădulare moarte” în Biserică, au fost în principiu corecte, însă nimeni nu a precizat ideea supremă, doar concurenta Muntean Camelia, pe care se baza întrebarea – aceea că este nevoie să ne împărtășim cu trupul și sângele Mântuitorului.

Doar astfel vom avea în noi viața dintru Hristos. Este cea mai mare taină a Bisericii.

Recomandăm vizitatorilor blogului – vizionarea la rubrica TV Ortodoxie Autentică a imaginilor postate sub titlul: EPICLEZA – P.S. Sebastian în cadrul căreia puteți urmări derularea (desfășurarea) Sf. Împărtășanii.

Vom mai organiza în curând concursuri pe diverse teme.

Până atunci așteptăm din partea cititorilor reportaje din vizitele făcute la mănăstiri, pelerinaje-articole, studii pe diverse teme, poezie creștină și în general tot ceea ce se încadrează în tematica blogului.

Ceea ce întrunește condițiile de publicare, va fi postat pe blog, iar autorul va fi menționat ca și colaborator la realizarea respectivei ediții a blogului.

Rugăm pe cei care doresc să se înscrie în comunitatea prietenilor blogului să o facă simplu și concis: poză, o descriere sumară – eventual precizarea nivelului teologic – (mirean, preot, absolvent teologie – profesie, etc – adică prezentare succintă de interes general).

Pentru că blogul în varianta non-profit nu vom putea accepta înregistrarea unor persoane cu conexiune site-uri personale ce conțin anunțuri, prietenii, grupuri prieteni, activități firme, etc.

Sperăm să fie bine înțeles aspectul, pur și simplu nu e corect !!!

Îi așteptăm absolut pe toți, cu toată dragostea creștinească și sperăm să nu se supere nimenea.

Deschiderea școlii ,,Sfântul Antim Ivireanul”

La 6 Septembrie 2012 a avut loc deschiderea Școlii ,,Sfântul Antim Ivireanul”, prima școală ortodoxă din Timișoara.

Deschiderea a debutat printr-o slujbă de Te-Deum

Au fost de față consilieri de la centrul eparhial, reprezentanți ai Inspectoratului Școlar județean, ai Universității de Vest din Timișoara, oficialități locale și județene, preoți și diaconi din cuprinsul Arhiepiscopiei Timișoarei, părinți ai copiilor înscriși la această școală.

Școala oferă copiilor posibilitatea de a opta doar pentru programul ,,Școală după școală”, adresat elevilor claselor pregătitoare și claselor Ι – ΙV, atât pe parcursul anului școlar cât și în perioada vacanțelor școlare.

- Preluare din Revista Arhiepiscopiei Ortodoxe Române A Timișoarei – nr. 3, Sept. 2012

CALENDAR ORTODOX 2013

8 NOIEMBRIE = SOBORUL SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIL ȘI AL TUTUROR CEREȘTILOR

PUTERI

21 NOIEMBRIE = INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI

30 NOIEMBRIE = SF. APOSTOL ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT, OCROTITORUL ROMÂNIEI

25 DECEMBRIE = NAȘTEREA DOMNULUI ( CRĂCIUNUL )

26 DECEMBRIE = SOBORUL MAICII DOMNULUI

27 DECEMBRIE = SFÂNTUL AP. ÎNTÂIUL MC. ȘI ARHIDIACON ȘTEFAN

SF. CUV. TEODOR MĂRTURISITORUL
06 DECEMBRIE = SF. IER. NICOLAE

Mesaje de craciun si sarbatori

La măritul praznic al Naşterii
Domnului cel Atotputernic să vă
dăruiască tuturor pace, sănătate
şi întru toate bună sporire iar
Anul Nou, cel care vine să vă
aducă împlinirea bunelor doriri
şi duhovniceşti bucurii.

Crăciun fericit!
La mulţi ani!

Cu prilejul Naşterii Mântuitorului nos-
tru Iisus Hristos şi a Anului Nou 2013,
primiţi din partea noastră cel mai alese
gânduri de fericire, sănătate, spor în
toate şi bună sărbătorire împreună cu
cei dragi!

Crăciun fericit!

La mulţi ani 2013!

Lucian Ovidiu Pop, realizator blog.

Imagini si mesaje de felicitare postate cu acordul redactiei revistei Vatra Noua.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

CUGETĂRI ALE SFINȚILOR PĂRINȚI

CATEHISM Iconostas nr. 136 decembrie, 2011

,,Vrei să fii mare? Începe cu cele mici.”

(Fericitul Augustin)

,,Fără rugăciune viața noastră duhovnicească și flămânzește

și însetează și moare”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

,,Nimic nu contribuie atât de mult spre propățirea în virtute

ca deasa convorbire cu Dumnezeu’’

(Sf. Ioan Gură de Aur)

,,De va trece un an, două și trei după rugăciune și vei vedea

că jarul trezit în tine e gata să se răcească încet-încet, aleargă

din nou la rugăciune și încălzește-ți sufletul rătăcit’’

(Sf. Ioan Gură de Aur)

,,Nu se poate ca atunci când omul îl ascultă pe Dumnezeu,

Dumnezeu să nu-l asculte pe om; pentru că El

nu e departe de om. Dar dorințele noastre care Îi sunt

potrivnice Îl împiedică să ne audă pe noi.’’

(Avva Isaia)

,,Cine își petrece vremea privegherii în vorbe deșarte,

acela ar face mai bine să petreacă dormind.’’

(Avva Isaia)

,,Cine e leneș în ceva din cele mici care se referă la el, să nu

crezi despre unul ca acesta că se va distinge în cele mari’’

(Cine își petrece vremea privegherii în vorbe deșarte, acela

ar face mai bine să petreacă dormind.Sf. Isaac Sirul)

Pagină realizată de prof. VALENTINA POPA .

Postat cu acordul redactiei revistei Vatra Noua.

Concursuri

CONCURS PE TEME BIBLICE

ÎNTREBĂRI :

1. Mare putere are rugaciunea fierbinte………….(COMPLETATI)

2. Ce trebuie să facem pentru a nu fi și a nu rămane „mădulare moarte” în Biseică?

3. Ce este botezul, cine poate boteza, cum se mărturisește credința pentru cel botezat și cum se realizează botezul?

4. Ce este Sfanta Liturghie?

5. Menționați pasajul din Sf. Scriptură unde apare formularea: („Fiindcă atat de mult a iubit Dumnezeu lumea……….”) menționăm că pasajul poate apărea ușor diferit, funcție de ediția Sf. Scripturi.

6. Cate și care sunt cele mai importante posturi de peste an randuite de Biserică, cate feluri de posture poate ține un creștin, ce foloase aduce postirea și ce reprezintă postul în sine.

7. Care este Rugaciunea Domnească?

8. Ce este „piatra din capul unghiului?”. (Ce reprezintă?). Dacă se poate, menționați pasajul Scriptural unde apare expresia.

9. Dumnezeu ispitește pe om? În ce chip, sub ce formă și în ce sens?

10. Dumnezeu pedepsește pe om? De la cine vine pedeapsa?

Argumentați răspunsul..

11. Cat de mult a iubit și iubește Dumnezeu lumea creată de

El și pe om?

12. Care a fost cel mai înțelept om din Israel?

13. Există relație de raportare între credința omului și faptele

lui, sau cum putem vedea credința cuiva?

Vom acorda 3 premii, după cum urmează :

Premiul 1 = 13 răspunsuri corecte

Premiul 2 = 12 răspunsuri corecte

Premiul 3 = 11 răspunsuri corecte

În cazul cand, pentru un premiu vor fi mai multe persoane cu același număr de răspunsuri corecte, caștigătorul va fi desemnat prin tragere la sorți.

Termen limită pentru trimiterea prin e-mail la adresa mireanautentic@gmail.com a răspunsurilor este data de 16.11.2012 .

Vă rugam să menționați (dacă doriți) și un număr de telefon la care puteți fi contactați.

ATENTIE !

Pentru raspunsurile la concurs, trimiteti doar e-mailuri obisnuite sau cu atasament.

Nu trimiteti link-uri spre accesare si nici e-mailuri conexate prin logare pe alte site-uri.

Pentru protectia blogului si a datelor utilizatorilor acestui blog, nu vom deschide astfel de e-mailuri si nu vom accesa informatii de tipul celor mentionate.

Multumim pentru intelegere

Pentru acest concurs biblic avem sponsorizari dupa cum urmeaza :

· Editura ,,AGATON`` - Făgăraș

Sponsorizare cu carte religioasă

· IONUȚ LANGA – interpret Cantări bisericești ortodoxe

Sponsorizare cu CD-uri proprii

· Parohia ortodoxă Arad – Centru, prin parorh, pr. Prof. univ. dr. TULCAN IOAN – cărți de rugăciuni

· Firma XBG – media records Arad.

Sponsorizare CD- uri Pricesne Bisericești – autor ieromonarh Chiril, Sf. Mănăstire Hodoș – Bodrog

Sponsorizările sunt concretizate practice în donații.

Dictionar religios

Nu avorturilor

Reportaje - Interviuri

Pelerinaje

Radio Ortodoxie Autentica

Diverse

Librarii Crestine Ortodoxe

LIBRĂRIILE TRINITAS

· Piatra Neamţ- Complexul Comercial LINIC: -tel/fax: 0233-230009

· Iaşi- Cuvântul vieţii- Iaşi: tel/fax: 0232-259589

· Depozitul central librăriile Trinitas

· Iulius Mall Iaşi: tel/fax: 0232-208625â

· Galeriile de artă bisericească din Hala Centrală Iaşi: tel/fax: 0232+264463

Studii

A umbla cu Dumnezeu

Umblarea cu Dumnezeu constituie un deziderat ce se impune a fi împlinit de toţi cei care doresc să atingă standardul unui creştinism real, la cota unei maxime trăiri duhovniceşti. Această trăire, care conduce în final la etapa de îndumnezeire a omului, este condiţie suficientă, dar în acelaş timp absolut necesară pentru cei care doresc să simtă prezenţa reală a lui Dumnezeu în vieţile lor, în mod permanent. Pentru ca un creştin să poată îndeplini cerinţa scripturală de a fi o epistolă vie şi o candelă aprinsă, pentru a emana în jur lumină, e necesar să dispună în prealabil de capacitatea de a primi această lumină de la Mântuitorul Hristos - izvorul luminii neapuse.

A sta în prezenţa lui Dumnezeu necesită smerenie, credinţă vie izvorâtă dintr-o inimă curată, neprefăcută, dar mai ales presupune realizarea ipostazei exprimată de către Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni: “…Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine...,” (Galateni 2, 20). Dintre profeţii şi patriahii ce au umblat cu Dumnezeu, Ilie şi Enoh, înainte de a fi răpiţi la cer primiseră confirmarea că sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu.

Doar umblând cu Dumnezeu putem ajunge în Rai. Numai astfel vom putea purta lupta cea bună şi sfârşind alergarea să ne aştepte cununa neprihănirii ce o vom primi de la Hristos. Pentru ca harul divin să poată deveni lucrător în viaţa creştinilor trebuie ca voinţa acestora să fie complet supusă voinţei divine, iar ţelul lor de viaţă să se constituie în împlinirea voinţei divine.

Umblarea cu Dumnezeu nu devine posibilă decât printr-o trăire bazată exclusive pe credinţă vie, nezdruncinată, căci: “Prin credinţă a fost strămutat Enoh ca să nu vadă moartea şi n-a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl strămutase” (Evrei 11, 5). A umbla cu Dumnezeu presupune a-I urma ca ucenici Mântuitorului Hristos, ceea ce impune în mod implicit şi împlinirea spuselor Domnului Hristos de a ne lua crucea personală şi a-I urma Lui.

Pentru a ne învrednici de prezenţa Celui Preaînalt în viaţa noastră e necesar să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou (Efeseni 4, 22-24).

Din atributul unitar al Sfintei Treimi rezidă condiţia fundamentală pentru a beneficia de prezenţa continuă a lui Dumnezeu: A fi înrădăcinaţi în Hristos, una cu El, având toată capacitatea aţintită la Căpetenia desăvârşirii noastre, căci: “Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5,17). Doar avându-l pe Hristos Mântuitorul în inimile noastre, numai prin El, cu El şi pentru El, nădejdea slavei, vom fi capabili a ne desfăşura umblarea zilnică cu Dumnezeu. Pentru a fi în părtăşie permanentă cu Cel Atotputernic este necesar să primim puterea conferită de rugăciunea neîncetată. Umblarea cu Dumnezeu presupune în primul rând o credinţă vie, urmată implicit de o supunere necondiţionată la împlinirea voinţei divine în viaţa respectivului creştin. Este necesar, prin urmare, să ne comportăm asemenea unor copii, căci altminteri, cu nici un chip nu vom putea moşteni Împărăţia Cerurilor.

Un om matur are o voinţă a cărei tendinţă este de a se impune. Un copilaş are o voinţă care se supune şi se raportează permanent la deciziile şi voinţa tatălui. După cum Hristos a căutat să facă în toate voia Celui ce L-a trimis, tot astfel se cere ca şi noi să împlinim întru totul voia lui Dumnezeu. Menţinerea unităţii în Hristos o găsim adresată în Sfânta Scriptură: “Prin urmare, aşa cum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi întru El, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul, întăriţi în credinţă aşa cum a-ţi învăţat-o şi prisosind în ea cu mulţumire (Coloseni 2, 6-7).”

E necesară o verificare permanentă a traseului străbătut în umblarea noastră zilnică. “Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut?” (Ieremia 2, 33). Aceasta evident prin prisma raportului biblic de condiţionalitate: “Eu în ei şi Tu în Mine”.

A crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi implicit a crede în ceea ce Dumnezeu a vestit mai dinainte, adică - “a te lăsa la mâna Domnului”, ştiind că “orice lucru El îl face frumos la vremea lui.” (Ecclesiastul 3, 11). Timpul, voinţa şi modul de acţionare a lui Dumnezeu ne modelează caracterul asigurând creşterea duhovnicească. Smerenia – este condiţia necesară ca Dumnezeu să poată lucra în noi desăvârşirea voii sale. Condiţia material – financiară precară poate reprezenta o cale de menţinere în smerenie pentru dobândirea adevăratei bogăţii a Împărăţiei Cerurilor. Dumnezeu poate întoarce un rău aparent spre bine, aşa cum s-a întâmplat cu Iosif – care a ajuns în Egipt, urmând un plan al lui Dumnezeu pentru salvarea familiei sale în timpul foametei. Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru în orice greutăţi, încercări sau primejdii (Psalmul 45, 1).

În momentul în care vom avea suficiente experienţe ale trăirii cu Dumnezeu şi a perceperii modului Său de acţiune în vieţile noastre, vom ajunge a spune ca odinioară Samuel: “Vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă” (I Samuel 3, 9). Pentru a ne învrednici de prezenţa divinităţii în fiinţa noastră este imperios necesar iluminarea permanentă a minţii, inimii şi sufletului prin rugăciune neîncetată. Tocmai din acest percept scriptural, monahii primesc metanie pentru rugăciunea isihastă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine, păcătosul!” beneficiind de revărsarea luminii taborice atunci când rugăciunea este rostită cu un cuget într-adevăr curat. Această rugăciune isihastă reprezintă contactul permanent cu Dumnezeu – o simbioză la rangul de unitate.

Din punct de vedere practic umblând cu Dumnezeu şi primind lumina purificatoare (înnoitoare) aceasta ne va transforma în candele aprinse şi cei din jur, în contact cu trăirea noastră arzătoare, ce ne va consuma pentru cauza mântuirii, se vor găsi în contact cu adevărurile mântuitoare expuse ca pildă vie prin însăşi trăirea noastră duhovnicească şi în funcţie de timpul de părtăşie creştină se vor maturiza împreună cu noi duhovniceşte. Pentru că Dumnezeu are permanent în viziunea şi sub controlul său trecutul, prezentul şi viitorul – menţinându-le sub control total în viaţa fiecărui individ - e necesar ca acţiunile noastre dispuse pe cele două coordonate umane, spaţiu şi timp, să fie în concordanţă cu voinţa divină.

Rugăciunea isihastă (denumită şi rugăciunea inimii şi a minţii) îngemănează în ea, în formă structural-comprimată, trei aspecte interior – spirituale de maximă importanţă – în sensul autocercetării lăuntrice permanente.

Metanoia – a cărei componenţă o poate constitui această rugăciune isihastă, alături de studiul Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii şi evident prin adâncirea minţii în împlinirea legii sfinte. Prin rugăciunea isihastă se reuşeşte (evident după un exerciţiu) a face orice gând rob ascultării de Hristos. Se împiedică astfel dezlănţuirea firii păcătoase, prin menţinerea sub control permanent a întregii fiinţe, atât în ce priveşte gândirea, cât şi implicit în materializarea acţiunilor.

Vom înţelege dar, de ce, pentru monahii care se îmbracă în negru faţă de lume – pentru a-şi putea înveşmânta sufletul în alb pentru Dumnezeu - această rugăciune este abecedarul trăirii sub ascultarea deplină – căci pentru ei, dar şi pentru noi, viaţa este o luptă continuă, iar arma biruinţei aceeaşi este pentru toţi - rugăciunea neîncetată.

Sfântul Siluan spune: “Cel aflat sub ascultare trebuie să ştie că omul rău şi violent îndură deja o mare suferinţă provocată de duhul necurat. De aceea trebuie să se roage pentru sufletul bolnav al celui ce-l ocârmuieşte – spune stareţul. Iar Domnul văzând răbdarea lui îi va da ascultătorului iertarea păcatelor şi rugăciunea neîncetată.” E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te fac să suferi. Aşadar omul de lângă tine e sabia de foc a heruvimului care-ţi va face slobodă sau nu calea spre rai. [1]

Iubirea lui Hristos – poate apărea ca o nebunie pentru lumea aceasta. “Fericit sufletul care îl iubeşte pe fratele lui; căci fratele nostru e viaţa noastră”, scrie Stareţul Siluan, Sfântul cel mai iubit al Athosului contemporan. Însă iubirea pentru frate trebuie să fie una în Hristos, motivată doar de dorinţa desăvârşirii şi mântuirii lui. “Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi, scrie cuviosul Paisie Aghioritul, dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.” “Să răspândim iubirea noastră tuturor dezinteresat, fără a căuta la starea lor”, îndeamnă şi Părintele Porfirie.

Umbriţi de harul lui Dumnezeu, nu ne va mai păsa dacă ceilalţi ne iubesc sau nu, dacă ne vorbesc sau nu cu bunătate. Adevăraţii creştini nu cerşesc iubirea nimănui, dar îi iubesc din tot sufletul pe toţi. Iubirea creştină presupune îngăduinţă şi mustrare cu smerenie. Răul din om nu este de la sine. “În cele rele ale sale nu este el de vină, ci vrăjmaşul nostru diavolul”, spune Gheron Iosif Isihastul. “Pentru aceasta ne sfătuieşte Părintele Porfirie să-i primim pe fraţii noştri cu bunăvoinţă şi să ne purtăm cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru «Doamne Iisuse» ca să se întărească sufletul nostru prin harul dumnezeiesc şi să nu judecăm pe nimeni.” Adevăratul folos îl aduce numai o atitudine duhovnicească şi puterea exemplului personal. Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte. Propria viaţă are mult răsunet. Ea mişcă, renaşte şi preschimbă acolo unde cuvintele rămân neroditoare. Cea mai bună propovăduire - conchide Părintele Porfirie – se face prin pilda cea bună, prin iubirea şi blândeţea noastră. Stareţul Optinei spune că iubirea duhovnicească nu exclude mustrarea, îndreptarea sau pedeapsa. „Iubire, iubire, iubire! Iubirea fratelui ne pregăteşte să-L iubim mai mult pe Hristos”, sintetizează Părintele Porfirie.[2] Atât timp cât ni s-a poruncit să răbdăm să fim pălmuiţi, siliţi şi lăsaţi goi de duşmanii noştri – e necesară smerenia - chiar dacă prin ea vom fi dispreţuiţi şi batjocoriţi. [3] Aceasta e menirea creştinilor. Să agonisească în inima lor curăţie şi s-o pecetluiască cu neschimbarea.

Omul fiind plămădit după chipul divin are ca posibilitate de a câştiga asemănarea cu Hristos prin lupta desăvârşirii – lucru ce devine posibil având modelul hristic. În antichitatea greacă, termenul “prosopon” era folosit pentru a defini noţiunile de faţă, chip sau rol şi printr-o extindere a semanticii, persoană. Sclavii, cei care ascultau de stăpân din constrângere şi frică erau numiţi “aprosopos” – cei fără chip.

Dacă în perioada veterotestamentară, ai cărei exponenţi sunt Moise şi Ilie, proorocii, omul avea statutul de rob al lui Dumnezeu, în Noul Testament acesta este ridicat la statura de fiu, recâştigându-şi numele de “cel după chipul lui Dumnezeu.” Icoana acestei transformări este sărbătoarea “Schimbării la Faţă”. Prin primirea luminii taborice şi prin însuşirea acesteia, are loc o schimbare profundă, o metamorfozare a chipului omului decăzut în “omul cel nou”.

E nevoie însă de o luptă continuă pentru a atinge şi a ne menţine la standardul de “om nou” din epistolele pauline. Aflaţi în această “bătălie” de care nu putem fugi, se cuvine să dăm răspunsul cel bun, prin luarea crucii şi urmarea lui Hristos, astfel încât, la vremea rânduită, Golgota vieţii noastre să devină un Tabor permanent în care, pentru veşnicie, să ne împărtăşim de lumina divină. [4]

E necesar să ajungem a ne forma o raţiune selectivă, astfel încât să devenim capabili a ne însuşi din scrieri, emisiuni TV, expuneri, etc., doar ceea ce este de folos sufletului spre zidire şi sfinţire, după cum însuşi Dumnezeu ne avertizează: “Fiţi sfinţi, căci eu Domnul sunt sfânt!”[5] Cine aspiră a umbla cu Dumnezeu trebuie să realizeze că Dumnezeu este duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se Închine în duh şi adevăr, adică să deţină adevărul scriptural în cadrul trăirii sale duhovniceşti şi să-I slujească Lui Dumnezeu cu toată capacitatea fiinţei sale, a duhului său (Coloseni 2, 6).Va rezulta implicit şi caracterul întreit al celui ce umblă cu Dumnezeu, căci această umblare înseamnă: Viaţă, Continuitate – Activitate, Progres. Umblarea cu Dumnezeu ne conduce practic, în mod efectiv la Rai, îndată ce creştem spiritual.

Orice lucrare creştină presupune şi necesită o jertfă, după cum însuşi Hristos şi-a îndeplinit lucrarea de răscumpărare prin jertfa Sa pe cruce. Tocmai în sensul lucrării şi jertfirii zilnice, Mântuitorul stipulează 2 aspecte primordiale:

1. “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.

2. “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştrii, care v-au vestit Cuvântul Lui Dumnezeu, uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Condiţiile de bază sunt credinţa şi viaţa. Viaţa se obţine prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului şi se menţine prin respectarea Decalogului, precum şi a altor porunci şi îndemnuri cuprinse în Sfânta Scriptură. Credinţa se obţine şi se întăreşte prin rugăciune. Pentru că noi suntem „pietre vii” în Casa Domnului şi Biserica e zidită spiritual din noi, credincioşii, nu este indiferentă nici atitudinea noastră în Biserică. “Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa Domnului”, spune psalmul. Prin urmare, pentru a fi vrednici de umblarea cu Dumnezeu cât şi pentru ca acest “drum” al nostru de viaţă creştinească să fie cotat şi perceput ca atare de către cei din jur, trebuie ca aceştia să poată vedea în noi roadele Duhului Sfânt.

Doar astfel vom putea sta “în prezenţa” Celui Preaînalt pentru a primi de la “izvorul” Luminii neapuse, acel cuantum de “Lumină taborică”, ce ne va lumina întreaga fiinţă, călăuzindu-ne apoi permanent în toate coordonatele existenţei noastre-conform învăţării transmise de către Sfântul Grigorie Palama.

Cântarea “Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”, reprezintă în formă concisă şi perfect explicită, condiţia existenţială a creştinului trăitor în Biserica Mântuitorului Hristos. Apare din nou un trinom: credinţă-lumină-închinare. S-a adoptat o referire şi exprimare matematică cu privire la unele aspecte importante, tocmai pentru că viaţa duhovnicească autentică are coordonate foarte precise, ca şi matematica, ştiinţă a exactităţi. Doar atunci când vom fi dispuşi a pune întreaga noastră capacitate la dispoziţia lui Dumnezeu, vom fi oameni după “inima” Lui şi astfel să fim păstraţi în binecuvântările harului Său.

E necesar a strânge comori duhovniceşti pentru Împărăţia Cerurilor. Trebuie să folosim toate oportunităţile din jur pentru slava lui Dumnezeu, întrucât El nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nici nu acceptă aşa ceva: “Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele” (Pilde 23, 26; Luca 10, 27). Ascultarea înseamnă supunerea omului în faţa poruncii Dumnezeieşti. Ascultarea urmează întotdeauna după o poruncă. Ea este conformare cu voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu a cerut întotdeauna omului ascultare. Avraam a ascultat, a plecat şi a ajuns la obţinerea binecuvântării.

Doar cei ce cinstesc pe Dumnezeu şi împlinesc voia Sa sunt ascultaţi de Dumnezeu, pentru că de fapt ascultă de Fiul Lui Dumnezeu căruia creştinii I se adresează pururea în rugăciunile lor. Ascultarea conferă răspuns la rugăciunile după voia sfântă şi scopul duhovnicesc, conferă creştinului o putere de biruinţă. Binomul: “Dai voinţă, iei putere” – exprimă în cel mai clar mod posibil, că împlinirea ascultării vine din harul divin, odată ce ne dedicăm cu întreaga fiinţă împlinirii în ascultare. Doar atunci când ai ascultarea împlinită, poţi nădăjdui a fi ascultat de Dumnezeu, căci El nu-i ascultă pe păcătoşi. Ascultarea reprezintă pentru creştin o încercare în faţa Lui Dumnezeu, iar pentru Dumnezeu o mărturie nepreţuită.

Ce ni se cere ?

Toate grijile după care noi alergăm acum să I le încredinţăm Lui, iar noi să păstrăm o singură grijă şi nădejde: aceea pentru viaţa veşnică. Dacă nu I le cedăm Lui, ele devin “griji nebune”. Părintele Cleopa numea şi aspiraţiile după îndestulare, bunăstare şi lux, tot nădejde nebună. Cuvântul său ne încadrează precis gândurile şi speranţele găunoase astfel: “Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob păcatelor”. Acesta e un postulat revelat provenind din cuvântul proorocesc: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul, acela va fi ca ierburile pustiului...”. “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui.”

Fără speranţă suntem însă pierduţi, este ca şi cum am trăi deja în iad. Sfântul Siluan Athonitul a numit locul fără speranţă ”iadul deznădejdii” şi exact în mijlocul lui nimerim dacă urmăm nădejdea nebună. Prin contradicţie nădejdea cea bună este constituită din credinţă, nădejde şi dragoste. Întrucât cele două nădejdi nu se pot contopi – părintele Dumitru Stăniloae găseşte o soluţie, anume ca nădejdea în cele terestre să se supună şi să slujească nădejdii celei adevărate. ”În cazul în care omul foloseşte drept raţiunea ce se manifestă în voinţa lui, el pune nădejdea în grija celor pământeşti... în slujba nădejdii vieţii veşnice, grija lui devine grija de pregătire pentru dobândirea ei.” [6]

Urmărind nădejdea în oameni suntem blestemaţi pentru că trupul devine stăpânul sufletului, iar diavolului stăpânul trupului şi înaintăm în absurd, în nonsens, orizontul vieţii veşnice fiind exclus definitiv. Cuviosul Paisie Aghioritul ne comunică pe înţelesul nostru la ce duce nădejdea nebună: “Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu”. Părintele Tihon spunea: Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu. În vremea noastră diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Muncă multă, mâncare multă şi prefăcută, înlocuită, chimizată, prefabricată, ca să uite de Dumnezeu şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul. [7]

Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că o singură nădejde este bună:” Prin nădejde zice Apostolul Pavel – am fost mântuit. Ca un lanţ coborât din cer, nădejdea ne susţine sufletul. Ea atrage încetul cu încetul către cereştile înălţimi pe acei care se ţin bine legaţi de ea, ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia”. [8]

Şi ochii conştiinţei sunt acoperiţi de ceaţa densă a urii ce iese din inimile noastre. Interesele materiale ne dezbină şi au creat prăpăstii adânci între oameni. În loc de cărări între sufletele oamenilor, în prezent sunt pustiuri, care sunt bântuite doar de demoni mândri. E benefic să punem în practică un îndemn al Sf. Ignatie Brianceanicov din Rusia şi anume: “Coboară acum cu mintea în iad, ca să nu cobori mai pe urmă cu trupul şi cu sufletul”. [9] Sf. Petru Damaschin, ale cărui scrieri le găsim în vol. V al Filocaliei zice că Dumnezeu îşi scrie învăţăturile sale, în inimi curate de toate lucrurile şi învăţăturile lumeşti.

Unul din lucrurile cele mai importante pe care ar trebui să-l facem în zilele noastre de apostazie generalizată, pentru a merge pe calea mântuirii, este alături de rugăciune, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Aceste două fapte se completează una pe alta după spusele marelui teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae. Astfel rugăciunea dinaintea citirii Sf. Scripturi şi a scrierilor Sf. Părinţi, luminează, ni le face mai bine înţelese, iar citirea acestora dă conţinut rugăciunii. [10]

Sf. Teofan Zăvoritul ne învaţă cum să vieţuim cu duh pustnicesc în lume. Există o fugă de lume cu trupul în pustie. Putem însă fugi de lume prin felul de vieţuire. Prima nu este posibilă şi nu le stă în putere la toţi, dar cea dea doua este obligatorie şi trebuie împlinită de toţi. Tocmai la aceasta ne-a poftit în canonul său Sf. Andrei când ne-a sfătuit să fugim în pustie prin buna legiuire. Leapădă năravurile lumeşti şi săvârşeşte orice faptă a ta, orice pas al tău, aşa cum porunceşte buna lege evanghelică şi vei trăi în mijlocul lumii ca în pustie. Între tine şi lume această bună legiuire va sta ca un zid din spatele căruia nu vei vedea lumea, deşi va fi în faţa ochilor tăi.

Lumea va urma schimbările ei, iar tu cinul şi rânduiala ta şi în loc de desfătările lumii şi ispitele ei, vei bate metanii, vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine şi cu duhovnicul tău, vei tăcea şi vei lăuda pe Dumnezeu, vei citi scrieri patristice, vei cugeta la Dumnezeu. Vei fi astfel în lume, în afara lumii, ca în pustii. Nici tu nu te vei vedea în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Astfel şi în lume vei fi pustnic.[11] A dobândi har de la Dumnezeu nu e chiar aşa de greu, însă e cumplit de greu să-l agonisim pentru totdeauna, căci harul se poate pierde dacă nu ne menţinem inima şi trupurile în curăţire deplină. “Se întâmplă să fi primit cineva harul, dar să nu aibă inima curată. De aceea au căzut cei ce au căzut, pentru că n-au crezut că, după ce au primit harul se mai află în ei fumul şi păcatul ”.[12] Mare este deci, cel ce rabdă până la capăt. Si pentru că primejdia e mare, e bine când cineva e mereu strâmtorat de ispite şi se luptă, decât dacă are pace şi încetează nevoinţa. Aceasta e menirea creştinilor: să agonisească în inima lor curăţie şi s-o pecetluiască cu neschimbarea.[13] Simţământul pe care-l lasă în suflet harul este cel de mântuire. Aceasta se-ntâmplă deoarece mireasma harului împrospătează cele dinăuntru, le înviorează şi biruieşte păcatul. [14]

Toată lumea fuge de durere, de ceea ce este cel mai important pentru viaţa lor. Pentru că diavolul ştie să-l separe pe om de singurul izvor al mântuirii, de durere, cea care dă vindecare, cea care aduce adevărata bucurie. Durerea are două feluri:

- o durere chin, ucigătoare, care-l desparte pe om de Dumnezeu, închizându-l întru sine şi omorând tot ce poate fi mai înălţător în el, revolta.

- cealaltă, suferinţa acceptării crucii şi mântuirii, durere care face din om un organ al lucrării dumnezeieşti. Altă cale nu există – aceasta este calea pe care a urmat-o Dumnezeu – Omul.

Cel ce este sincer în căutarea lui, ca şi Pavel, nu e viclean, Dumnezeu îl aduce acasă. Viclenia îl face pe om de nesalvat, îl pătrunde ca şi pe Iuda. Cum scapi de înţepările acestea, ale tuturor simţurilor tale, care te tiranizează ziua şi noaptea? Apa stinge focul, apa rugăciunii neîncetate, a plânsului. Arhim. Sofronie ne învaţă că plânsul este tainic şi, deşi fiziologic nu-i dăm valoare, el are şi un chip minunat. Orice om când plânge îşi pune mâinile la ochi şi prin aceasta se rupe de cele dinafară. Şi plânsul însuşi este o uşurinţă, o chemare de a rupe perdeaua vederii. Şi omul se coboară în sine. Dacă acolo nu găseşte energia şi ţelul unui strigăt către cer, ca pe o ţeavă a fiinţării sale verticale, atunci rămâne strigând şi cântând, neputând să se înalţe, să se lepede de sine. Deci iată rostul plânsului, al căinării, a unui strigăt mereu a unui strigăt de chemare, a unui strigăt de nădejde către Dumnezeu. Frumos spune părintele Sofronie: “nădejdea de dincolo de deznădejde”. Deznădejdea în puterile noastre omeneşti şi nădejdea în nemărginirea lui Dumnezeu. Aceasta e calea, de aici începe suferinţa noastră, asumarea tuturor umilinţelor. Avem un singur ţel, o singură dorinţă, apropierea de Domnul. Acum urmează partea cea mai grea, a mlaştinii, a deznădejdii, când trebuie să luptăm cu toată fiinţa, cu tot ce putem, nelăsându-ne biruiţi, căci ştim că Domnul este acolo şi ne cheamă. Si avem chemarea minunată a Sfintei Împărtăşanii mereu. Dacă Domnul mă împărtăşeşte cum să nu nădăjduiesc în El? Astfel dispare deznădejdea.

Şi care este rolul pocăinţei?

Este iubirea crucii, metanoia, este schimbarea fiinţei noastre, atunci când începem să-L iubim pe Dumnezeu. Iar iubirea lui Dumnezeu este cea care usucă patimile din noi. Aceasta a lucrat în Sf. Maria Egipteanca şi poate lucra în fiecare din noi.[15]

Dacă fiecare lucru oricât de mic trebuie început cu rugăciune se înţelege că şi zidirea unui om nou se cuvine a fi precedată tot de rugăciune. Căci acolo unde este Domnul, acolo este tot binele, toată bucuria şi tot darul.[16] La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strică toate meşteşugirile vrăjmaşului. Nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvârşi fără smerenie. Să avem înainte de toate smerenie, adică gând şi cuget smerit. Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneală ei au săvârşit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele”. Cum spune Avva Ioan: “numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire”.[...] Cu adevărat nu este lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte.[17] Care este toată lucrarea celor ce se îngrijesc de mântuirea sufletului? Să Îl aibă pe Dumnezeu ca Dumnezeu al lor şi să se vadă pe sine ca pe unii care sunt ai Lui Dumnezeu. A-L avea pe Dumnezeu ca Dumnezeu al tău este o latură a acestei lucrări, care nu poate căpăta temeinicie dacă va lipsi latura a două care este conştiinţa că suntem ai lui Dumnezeu, altfel spus încredinţarea că, precum tu Îl ai pe Dumnezeu ca Dumnezeu al tău, tot aşa şi Dumnezeu te are ca om al Lui. Aici e miezul unirii cu Dumnezeu şi toată taina religiei.[18]

Se cere deci manifestarea dragostei pentru adevăr, pentru că adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Trebuie deci să ne pregătim şi noi de luptă, întărindu-ne în credinţă, înmulţind mersul la biserică, postul, rugăciunea, spovedania, faptele bune, pentru ca să vină harul lui Dumnezeu asupra noastră.[19] Este de mare importanţă participarea la slujbele bisericii, căci aşa cum arată Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfânta Liturghie este “cerul pe pământ”, iar noi mirenii formăm un corp ce se cheamă Ecclesia, adică cei chemaţi afară din împărăţia întunericului - corpul ecleziastic.

Rugăciunea este o modalitate de exprimare internă şi externă a religiozităţii. Ea este o stare de intensitate maximă a trăirii religioase, când sufletul nostru se înalţă plin de dragoste, arzător de credinţă şi strălucitor de nădejde către Dumnezeu, spre a-I comunica mulţumirea, a-I cere ajutor şi a-L slăvi. Rugăciunea înfloreşte deci într-un mod natural, dintr-un suflet virtuos, ea devine o necesitate duhovnicească, o mărturie continuă a credinciosului care-I arată lui Dumnezeu toate gândurile şi simţurile sale, toate biruinţele şi poticnelile sale. Din noianul ocupaţiilor zilnice, rugăciunea este raza duhovnicească în care credinciosul se retrage spre a fi singur cu Dumnezeu către care îşi înalţă mintea şi voia sa. În sufletul celui ce se roagă, Dumnezeu este astfel permanent prezent. Credinciosul care se roagă nu se înstrăinează niciodată de Dumnezeu, căci Dumnezeu devine prietenul său cel mai apropiat şi duhovnicul său de fiecare clipă. Rugăciunea adevărată refuză deci îndeplinirea sa mecanică sau forţată, numai cu buzele sau la comandă. Când într-adevăr sufletul celui care se roagă vibrează, rugăciunea îşi îndeplineşte rolul său duhovnicesc; credinciosul trăieşte cu sinceritate învăţătura ortodoxă şi îşi lucrează mântuirea sa subiectivă.

Evlavia este un corolar, o stare sufletească specifică celui care se roagă, când el a îndepărtat din sufletul său orice gând de deşertăciune lumească, apropiindu-se la maximum, atât cât îi permit puterile, de Dumnezeu. Evlavia este o floare a trăirii religioase, adevărate şi sincere, a religiozităţii.

Mântuirea subiectivă este, după învăţătura ortodoxă, centrul vieţii religioase. Acest chip interior duhovnicesc al evlaviosului se răsfrânge şi în exterior. Şi nu numai în timpul rugăciunii sau la sfintele slujbe, ci pretutindeni în manifestările sale. Trăirea adevărată a învăţăturii religioase imprimă pecetea Mielului pe chipul evlaviosului, care se caracterizează printr-o blândeţe serafică, printr-o dragoste neprecupeţită, printr-o bunătate fără capăt. Evlavia este floarea rară care împodobeşte personalitatea credincioşilor adevăraţi, deosebindu-i de ceilalţi. Evlavia devine astfel semn al rugăciunii adevărate, îndeplinită permanent, atunci când sufletul are nevoie de stăruinţă, trecând peste neputinţele trupeşti, cu umilinţă şi cu zdrobirea inimii.

Starea aceasta religioasă sufletească ia naştere după îndelungate şi intense exerciţii spirituale, nimic neagonisindu-se de-a gata nici în domeniul religios.[20] Când asigurarea că: “Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmul 125,5), va deveni pentru noi o încurajare autentică, atunci nici o piedică nu va mai sta în calea realizării împlinirii spirituale şi creşterii duhovniceşti. Şederea lângă Dumnezeu dă valoare împlinirii poruncilor, a zidirii în Biserică. Trebuie doar să vrem să dorim cu adevărat şi cu ardoare, Dumnezeu ne va ajuta. Când omul stă lângă Dumnezeu, Acesta nu-l lasă să trăiască la întâmplare.[21] Când a murit Adam, Enoh umbla cu Dumnezeu de 200 de ani – conform deducţiei din Cartea Facerea, cap. 5. Umblarea cu Dumnezeu este condiţionată de credinţă şi ascultare, această umblare prin credinţă generând putere. De aceea avem dat îndemnul Biblic: “Întăriţi-vă în credinţă” (Coloseni 2, 6-7). Umblarea cu Dumnezeu prin credinţă, ne conduce în ceruri.

Pentru a ne învrednici de umblarea cu Dumnezeu e necesar atingerea unui standard de viaţă duhovnicească – viaţa adevărată regăsindu-se în noi ca o sevă din viaţa Mântuitorului Hristos, izvorând implicit şi dragostea, fără de care nimic nu suntem. De aceea, a doua mare poruncă dată de Mântuitorul, asemenea ca importanţă celei dintâi este “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Adevărata viaţă, cea duhovnicească, capabilă a genera virtuţile creştine absolut necesare unei trăiri profunde, autentice – se obţine prin împărtăşirea în cadrul iconomiei Sfintelor Taine administrate de către preoţi, în Biserică – adică prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului – fără de care rămânem “mădulare moarte”.

Având dobândite şi agonisite în suflet cele trei virtuţi creştine fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea, acumulând pe deasupra puterea rugăciunii – rămânând astfel totdeauna treji – putem umbla cu Dumnezeu, într-o viaţă sfinţită după cuvântul adevărului Său – prin împlinirea poruncilor. Dragostea este credinţa lucrătoare prin iubire, iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Nădejdea este o îndrăznire adevărată către Dumnezeu ce se dă în inima omului, de la Dumnezeu suflare şi luminare, ca să nu deznădăjduim niciodată de harul Lui la iertarea păcatelor ca şi la orice cerere spre împlinirea unui bine. Fără credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu. „Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5).

Încheiem lăsând deschisă discuţia asupra temei – cu cuvântul Părintelui Sofronie: “... Numele veacului nostru este Apostazia. Dar eu ştiu că Hristos a biruit şi nu mă clatin în credinţa biruinţei noastre în El, a biruinţei adevărate, nu pe calea violenţei, ci a jertfei, care dăinuieşte în veac”. [22]

Se cere deci manifestarea dragostei pentru adevăr, pentru că adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Trebuie deci să ne pregătim şi noi de luptă, întărindu-ne în credinţă, înmulţind mersul la biserică, postul, rugăciunea, spovedania, faptele bune, pentru ca să vină harul lui Dumnezeu asupra noastră.[23] Este de mare importanţă participarea la slujbele bisericii, căci aşa cum arată Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfânta Liturghie este “cerul pe pământ”, iar noi mirenii formăm un corp ce se cheamă Ecclesia, adică cei chemaţi afară din împărăţia întunericului - corpul ecleziastic.

Starea aceasta religioasă sufletească ia naştere după îndelungate şi intense exerciţii spirituale, nimic neagonisindu-se de-a gata nici în domeniul religios.[24] Când asigurarea că: “Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Psalmul 125,5), va deveni pentru noi o încurajare autentică, atunci nici o piedică nu va mai sta în calea realizării împlinirii spirituale şi creşterii duhovniceşti. Şederea lângă Dumnezeu dă valoare împlinirii poruncilor, a zidirii în Biserică. Trebuie doar să vrem să dorim cu adevărat şi cu ardoare, Dumnezeu ne va ajuta. Când omul stă lângă Dumnezeu, Acesta nu-l lasă să trăiască la întâmplare.[25] Când a murit Adam, Enoh umbla cu Dumnezeu de 200 de ani – conform deducţiei din Cartea Facerea, cap. 5. Umblarea cu Dumnezeu este condiţionată de credinţă şi ascultare, această umblare prin credinţă generând putere. De aceea avem dat îndemnul Biblic: “Întăriţi-vă în credinţă” (Coloseni 2, 6-7). Umblarea cu Dumnezeu prin credinţă, ne conduce în ceruri.

Lucian-Ovidiu Pop

[1] R. Antuza – Părinţi contemporani despre iubirea de aproapele. Sf. Siluan Athonitul, Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie-Sf. Nicon al Optinei, în „Glasul Monahilor”, nr. 4/2005–revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”- Petru Vodă.

[2] Ibidem.

[3] Texte alese din cartea Omilii la Matei a Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava 2005.

[4] Pr. Cosmin Cîrlioru, Biserica “Schimbarea la Faţă” Burdujeni, Suceava – meditaţii – Căutarea Chipului pierdut Candela – revista de teologie şi cultură a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, anul XVI, nr. 8-9/2006.

[5] A se vedea şi Omilia a XXII-a către tineri a Sf. Vasile cel Mare Sf. Vasile cel Mare – Scrieri – partea I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 566-582.

* Priceasna – Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur.

[6] D. Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Cluj-napoca, 1993, p. 217-232.

[7] “Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Schitul Lacu, 2000, p. 179.

[8] Ioan Enache, editorial, Despre nădejde – Coborând pe căile Egiptului – Credinţa ortodoxă, revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Anul X, nr. 12 – decembrie 2006.

[9] Valeriu Tănasă – Războiul nevăzut – Credinţa ortodoxă, anul X, nr. 12 – decembrie 2006.

[10] Ieromonarh Timotei – Despre scrierile cu adevărat folositoare pentru suflet, ce trebuie citite în zilele noastre, revista Gînd şi Slavă ortodoxe nr. 4 (10), august-septembrie 2006, editată de Asociaţia “Ţara Dornei” – Vatra Dornei – cu binecuvântarea I. P. S. Pimen Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

[11] Din Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 125.

[12] Omilie XXVI, 25.

[13] Ierodiacon Lavrentie – Nevoinţă şi Har – Glasul Monahilor, revistă editată şi redactată de Mănăstirea Petru-Vodă, jud. Neamţ, nr. 4/2005.

[14] Ibidem.

[15] Suferinţa – izvor al bucuriei. Vedere duhovnicească asupra vieţii. Sf. Maria Egipteanca – Glasul Monahilor, nr. 4/2005.

[16] M. Parascheva, Despre creşterea copiilor, Glasul Monahilor, nr. 4/2005.

[17] Avva Dorotei, Despre smerenie, Glasul Monahilor, nr. 4/2005.

[18] Taina religiei din Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia, 2005, p. 48 şi p. 203.

[19] Credinţa ortodoxă – Atitudini – p. 13, noiembrie 2006.

[20] Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş – Teologia Ortodoxă Contemporană, Editura Mitropoliei Banatului – Timişoara, 1989, p. 123-125.

[21] Pr. Prof. Lect. C-tin Coman, Facultatea de teologie ortodoxă Bucureşti – în cadrul emisiunii “Sfatul inteleptului” la Radio România Actualităţi – 30.12.2007.

[22] R. Antuza – Părinţi Contemporani despre iubirea de aproapele Sf. Siluan Athonitul, Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie, Sf. Nicon al Optinei, nr. 4/2005-Glasul Monahilor–revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”- Petru Vodă, jud. Neamţ.

[23] Credinţa ortodoxă – Atitudini – p. 13, noiembrie 2006.

[24] Pr. Prof. Univ. Dr. Petru Rezuş – Teologia Ortodoxă Contemporană, Editura Mitropoliei Banatului – Timişoara, 1989, p. 123-125.

[25] Pr. Prof. Lect. C-tin Coman, Facultatea de teologie ortodoxă Bucureşti – în cadrul emisiunii “Sfatul inteleptului” la Radio România Actualităţi – 30.12.2007.

[26] R. Antuza – Părinţi Contemporani despre iubirea de aproapele Sf. Siluan Athonitul, Părintele Sofronie, Gheron Iosif Isihastrul, Cuviosul Paisie Aghioritul, Părintele Porfirie, Sf. Nicon al Optinei, nr. 4/2005-Glasul Monahilor–revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”- Petru Vodă, jud. Neamţ.